Primăvara redeșteaptă în noi dorul de pribegie și de natură. După lunile lungi și friguroase de iarnă, în care mai ales orășenii se refugiază încotoșmănați în fața televizoarelor, primele raze calde de soare ne ating precum bagheta magică a zânelor din povești. Un dor puternic iese de undeva, din adâncuri, îndemnându-ne să ne întoarcem acolo unde ne este locul, unde am fost așezați când Dumnezeu ne-a lăsat pe pământ: în mijlocul naturii. Lumina crudă, cerul senin, mireasma reavănă a pămâtului dezmorțit, zumzetul primelor gâze ademenite de soare acționează asupra noastră într-un mod în care aproape că nu îl conștientizăm, ci doar îl simțim. Amintiri ancestrale, ascunse în subconștient, ne împing către cea mai puternică zonă de iradiere energetică: universul naturii, pădurile, luncile, câmpiile și pajiștile atinse de verdele crud al ierbii, al primilor muguri și flori. Emoționati de priveliștea lor, am vrea să le resorbim pe de-a întregul, să ne contopim cu ele, când, brusc, realizăm că am uitat alfabetul și că ușa către bucuria primară de altădată, către percepția naivă a copilăriei, s-a închis. Misterul priveliștilor care ne înconjoară ne depășește. Cum să percepem un arbore, iarba, o floare, dupa ce atâta amar de vreme am întrerupt legătura cu ele? Cum să le scoatem din anonimatul în care le-am sechestrat?
Sugestiile pe care vi le prezentăm în continuare o să vă permită să redescoperiți adevărata față a naturii și a “frăției” care vă leagă de ea.
VEDEREA
În viața de toate zilele, văzul nostru este asa de solicitat, încât am ajuns să privim lucrurile fără să le vedem cu adevărat. Mai exact: fără să le conștientizăm realitatea. Pentru a redescoperi viața naturii, trebuie să observăm amănuntul, particularul din ea.
Când ajungeți în pădure, pe pajiște, pe câmp, în prima dumneavoastră plimbare de primăvara, alegeți un loc unde a răsărit iarba și priviți spre pământ. Priviți locul respectiv stând în picioare. Veți avea o imagine de ansamblu a lui. Încercați apoi să examinați mai atent ceea ce vedeți. Veți descoperi o grămadă de lucruri pe care nu le-ați zărit prima oară: crengi rupte, lemne putrede, frunze rămase sub zăpadă, furnici, lăstari care izbucnesc din pământ.
Îngenuncheați, pentru a privi mai de aproape. Veți vedea și alte insecte, detalii care v-au scăpat. Cu cât veți privi mai atent, cu atât veți descoperi mai multe amănunte. Nu vă grăbiți să credeți că ați epuizat ceea ce e de văzut, dimpotrivă, străduiți-vă să lărgiți aria descoperirilor dumneavoastră.
Un sfat: Decât să rătăciți prin pădure fără să vedeti nimic în profunzime, mai bine stați chiar și o jumătate de oră în fața acelui petic de pământ dezmorțit, încercând să descoperiți urmele de viață din el.
AUZUL
Dacă vreți să învățați să ascultați natura o puteți face. Așezați-vă într-un loc care vă inspiră. La început, încercați să distingeți toate sunetele pe care le auziți: cântecul unei păsări, foșnetul vântului, ramurile care trosnesc. Progresiv, aplecați-vă urechea către sunete și mai fine.
Lipiți-vă urechea de pământ, așa cum fac indienii ca să audă venirea turmelor sau a dușmanilor. Ascultați un trunchi de arbore, lipindu-vă urechea de el. Nu vă mulțumiți să constatați: “Ah, se aude ceva”. Mergeți mai departe. Ce vă inspiră ceea ce ați auzit? Ce vă sugerează? Sunetul crește sau scade?
PIPĂITUL
Este un simț aproape uitat, din două motive: în societate nu e frumos să atingi, apoi nu e un simț care să permită o comunicare de masă, așa cum o face auzul sau văzul. Pentru a putea folosi acest simț în natură, acoperiți-vă ochii. Cu ochii legați, faceți doar câțiva pași, încercând să realizați ce priviți sub tălpi. Tot cu ochii legați, puneți mâinile pe trunchiul unui copac sau pe un petic de iarbă. Încercați să simțiți cât mai bine denivelările, diferența de structură a scoarței sau a ierbii față de pământ, dimensiunea etc.
MIROSUL
Ca li în cazul celorlalte simțuri, nu percepem decât ceea ce ne șochează: mirosurile puternice. La început, ni se va părea că natura (pădurea, crângul etc.) nu miroase a nimic. Cu toate astea, în pădure, cât și pe câmp, există miresme permanente de o subtilitate incredibilă și care li se vor releva celor doar care vor face efortul de a le simți. Lăsați-vă stăpâniți de curiozitate: mirosiți coaja unui arbore, o frunză putredă, un fir de iarbă, pământul. Veți descoperi zeci de adieri diferite. Procedați invers: așezați-vă la rădăcina unui copac, așteptați să vină spre dumneavoastră miresmele locului, încercând să recunoașteți cum se apropie, cum se dispensează, cum se înlocuiesc. La capătul acestor excerciții poate puțin curioase, veți descoperi că natura începe să dobândească identitate, că este plină de nuanțe și profunzimi, plină de diferențe, că este vie ca o făptură, că este profundă și magică. Plimbarea dumneavoastră nu va mai fi o trecere prin natură, ci o întâlnire inteligentă cu ea, o comunicare benefică, creativă, plină de bucurie, care vă va răsplăti fizic și spiritual.
