Informatii utile! Curiozitati si stiri din intreaga lume.

Nicușor, de Ioan Alexandru Brătescu-Voinești

in Educational de

Nicușor

Ioan Alexandru Brătescu-Voinești

La marginea dinspre miazănoapte a orașului, pe malul iazului, e o grădină frumoasă în care sunt patru clădiri mari: a tribunalului, a prefecturii, a judecătoriei și a casieriei; restul grădinii e numai tufișuri dese de lemn câinesc, de bațachină și de rugi, în care primăvara cântă privighetorile de e o frumusețe. Chiar pe marginea malului e o movilă pe care, când te-i sui, ai înaintea ochilor o minune de tablou. Aici sub mal, iazul umbrit de sălcii și de anini cu o moară vorbăreață; mai departe valea verde a Ialomiței, închisă în fund de dealurile viilor, pe culmea cărora stă de strajă mănăstirea; iar mai în fund, topită-n aburii albaștrii, toată coama munților de la Piatra Craiului până-n Penteleu; în tot o priveliște frumoasă, de parcă ți se primenește sufletul uitându-te la ea.

Prin grădina asta e drumul lui conu Mișu, care șade alături, când e să iasă în oraș.

Cum trecea într-o zi din primăvara trecută, s-a oprit să asculte o privighetoare, care cânta de răsuna grădina; și fiindcă tufișul în care cânta era chiar alături, s-a aplecat să încerce: n-o putea-o zări? Când, ce să vază? Jos, în tufis, un băiețaș. Cu degetul arătător de la mâna dreaptă peste buzele țuguiate, îi făcea semn să tacă, iar cu cel de la mâna stânga îi arăta privighetoarea. Aplecându-se mai mult, o văzu…

Și a stat așa multă vreme, neputându-se sătura de a o privi și neștiind ce să privească mai cu drag; pasărea mica și neînsemnată care scotea sunete atât de puternice și de măiestre din gușulița ei care se vedea săltând, ori fericirea fără seamăn care zâmbea pe toată fața copilului?

Îl mai văzuse el de câteva ori pe-aici prin grădină jucându-se cu alți copii de seama lui, dar niciodată nu-l privise cu luare-aminte. — Acolo,un broscoi de băiețas slăbuț, cu părul cânepiu, încurcat ca un caier, și cu pantalonii în vine, cârpiți în zece locuri. Acum pentru întâia oară vedea ce ochi negri, catifelați și dulci avea.

La o mișcare nedibace, pasărea zbură și lui conu Mișu îi păru grozav de rău, crezând că s-o mâhni copilul; dar acesta ieși din tufiș și privindu-l drept, cu seriozitatea adorabil de hazlie a copiilor:

— Nu fațe nimic. Vine îndărăt. Asta e a mea. A fost și poimâine.

— Ce spui, mă? A fost și poimâine?

— Da, a văzut-o și Lenuța.

— Care Lenuța?

— Lenuța, sora mea…

Și clătinând din cap:

— Da’ lui Vasilică nu i-o arăt.

— Care Vasilică?

— Vasilică a lu’ nenea Dumitru de la zudecătorie.

— Și de ce nu i-o arăți și lui?

— Că fin’că dă cu pietre.

— Bravo! să nu i-o arăți.

— Țț!

— Dar pe tine cum te cheamă?

— Nicușor a lui Ioniță, odăiașu’ de la casierie, și sunt de șase ani.

— Ce vorbești, domnule!? Păi bine, tu poate că vrei și doi bani, să-ți cumperi covrigi.

Nicușor îi răspunde cu umărul drept, săltându-l în sus. Și conu Mișu, râzând cu mulțumire, scoate și-i întinde doi bani. Copilul, luându-i,zice: “Săru’ mâna” și pleacă grăbit, ținându-se cu o mână de brăcinarii pantalonilor prea lungi; dar după câțiva pași se întoarce să-l întrebe serios dacă la spițerie se vinde ouă de furnică.

— Ce să faci, mă, cu ouă de furnică?

— Mi-a spus mămica-mea așa: că le plațe la privighetori și vreau să pui pe zos la a mea…

Are și conu Mișu trei îngerași de copii de la care aude în fiecare zi fel de fel de nostimade copilărești, dar asta i s-a părut atât de drăgălașă, încât a luat pe băiețandrul odăiașului în brațe și l-a sărutat, pe amandoi obrajii; pe urmă, rușinat de înduioșarea lui, l-a lăsat jos și l-a scuipat:

— Ptiu! Marș d-aici, potaie mică!…

Din ziua aia datează prietenia lui conu Mișu cu Nicușor; e! dar negreșit prietenia care poate să mijlocească între un boier mare și copilul unui odăiaș. Din vreme în vreme, când îl vede prin grădină, îi strigă: “pst! mă hoțule, vino-ncoa!” și-i dă câte un ban, cum dă și Lenuței, pe care acum o cunoaște și o întâlnește mai în fiecare zi, venind din târg, încărcată cu o dublă de pâine și cu un clondir, pe care de-abia le duce. Cunoaște acum și pe părinții lui Nicușor; tatăl, unu gros, negru, păros, cu o mutră aspră, în care numai roșațea vârfului nasului pune o pată mai veselă; mama, slabă, ofilită, prăfurie și totuși plăcută pentru blândețea ochilor…

Negreșit, Nicusor nu e primit în curtea lui conu Mișu să se joace cu copiii lui și cu musafirii lor, dar se uită și el din grădina prefecturii pe crăpăturile ulucelor; și tot încercând crăpăturile a dat peste câteva prin care se poate vedea tot raiul din curțile boierului. Așa, printr-una se văd rondurile de flori frumoase și locul unde joacă copiii crocket; printr-alta se vede terasa îmbrăcată în flori albastre, unde mănâncă boierii vara; prin a treia, căprioara cu țarcul ei; iar prin a de la capul din fund al ulucelor, grădina de poame, curtea păsărilor și doi câini mari legați în lanțuri pe sârmă…

Frumos Crăciun o sa fie! A nins două zile din crivăț și acum în ajun s-a schimbat vântul; suflă austrul, subțiind norii printre care încep să se ivească stelele și aducând cu el un ger de te taie.

La curtea caselor lui conu Mișu e zarvă mare. Pe porțile deschise larg nu mai contenesc săniile încărcate cu musafiri. E pom de Crăciun la care sunt poftiți copiii tuturor prietenilor. În mijlocul salonului încăpător, care ține de la intrare până la terasa din fund, e așezat bradul împodobit de-ți ia ochii. Cucoanele se învârtesc de colo până colo, rânduind lucrurile la locul lor. Copiii, nerăbdători, așteaptă în odaia din dreapta, semnalul când vor putea intra. Să aștepte, că nu e încă gata. Mai sunt de așezat jucăriile pe mescioara din jurul bradului și de pus la fiecare teanc de jucării câte o carte de vizită cu numele copilului căruia i se cuvine; și nici conu Mișu n-a sosit încă de la club cu bărbații, ca să se bucure de bucuria copiilor.

În vremea asta, alături, la casierie, e un suflețel stingher, care se zbate și se framântă… mama e dusa la cucoana casierului să ajute la gătit și la scuturat — și a luat și pe Lenuța cu ea; tatăl e dus la cârciumă… iar el sta singur în gangul casieriei, muncit de gânduri…

A văzut azi-dimineață pe un om din curtea boierească, ducând în spinare un brad mare, mare… pe urmă baieții de la cofetarie cu tăvi și alt băiat de la librărie încărcat cu fel de fel de cutii. Și el știe ce însemnează asta. Anul trecut, când l-a durut în gat, l-a dus mă-sa la spițerie, și atunci, prin ușa întredeschisă, a zărit o clipă în odaia de alături, cu ochii lui împăienjeniți de friguri, un brad frumos îmbrăcat în… dar a închis spițerul ușa… și era ziua, lumânările nu erau aprinse și mămica i-a spus așa: că seara e mai frumos, cand se aprind lumânările… Toți copiii ăștia, care trec în sănii, acolo se duc, să vază pomul de Crăciun …pomul de Crăciun!!… Și nici prin crăpăturile ulucelor nu poate să se uite, că e zăpadă până la gât… E! dar dacă ar vrea conu Mișu… “Țe, conu Mișu nu e om bun? Ba e bun.” Nu-i da lui întotdeauna câte un ban? Adineauri a trecut în târg și nu s-a întors încă acasă…

Dacă i-ar ieși înainte și l-ar ruga să-i arate și lui pomul de Crăciun, numai nițel, nițel de tot.

Cât e de mică inimioara lui, s-a despărțit acum în două. Jumătate îl îmbrâncește înainte: “Încearcă, conu Mișu e om bun; poate te duce să vezi pomul… pomul!”, iar cealaltă îl trage înapoi: “Fugi d-acolo, nu se poate… nu se poate”…

Se aud sănii venind dinspre târg… Uită-le, cotesc la colț și, în bătaia lămpii electrice de la răspântie, Nicușor recunoaște pe conu Mișu și-l aude râzând cu poftă. Repede o ia la fugă să-i iasă înainte. Cine știe? poate chiar fără să-i spuie nimic, văzându-l, o să-l ia să i-l arate, că e om bun. A ajuns! Aici e altă cotitură. “Hei! la o parte!” strigă birjarul degeaba, iar conu Mișu, ieșind pe jumătate din sanie și văzând copilul în drum:

— În drum, hai? Drace împelițat! Să te calce sania. Marș acasă!

Și săniile trec… E noapte… nu se pot vedea lacrimile care au năpădit în ochișorii negri, catifelați, dulci ca o mângâiere…

I-a zis așa: “Marș acasă!”, dar ce să facă acasă? Nu e nimeni acasă, nimeni… Și coșul de la sobă țiuie… Și-i e urât… Și cum stă în drum, parcă-i șoptește cineva la ureche: “Știi ce? poate că se vede de la poartă prin ferestre.” O ia la fugă înspre curtea boierească. Se dă la o parte lângă uluce ca să treacă săniile care ies; apoi, când au trecut, face doi pași în curte și se uită cu încordare… Ies valuri de lumină pe ferestre, dar pomul nu se vede… Și mai face doi pași, strângându-și la piept paltonul lung și larg, făcut dintr-o scurteică veche a mă-sii, în care parcă e un pui de lăutar… Ferestrele sunt prea sus… degeaba… A! știe el un loc de unde ar putea vedea, d-acolo de pe prispa unde mananca boierii vara! Acolo, a văzut el prin crăpăturile ulucelor, sunt ferestrele jos.

Da, dar câinii! Gândul asta îl face să se retragă repede din curte… Ce bine ar vedea el d-acolo pomul de Crăciun! Stă… și-și face în gând socoteli de om mare. Nu se poate să fie câinii dezlegați acum când vine lume… Asta nu se poate! ce, să muște pe lume? Face câțiva pași în curte, trăgând cu urechea și neputându-și dezlipi ochii de la lumina ferestrelor… Ocolește în vârful picioarelor casa… mai sunt câțiva pași…

A ajuns!… na! perdelele lăsate… ba nu, una e ridicată! Pășește binișor, binișor …Aaaa! ce frumos! ce frumos!

Poate de-acum să sufle austrul, vânt tăios de rece, că în tot trupul copilului s-a revărsat căldura unei fericiri nemăsurate. Tot sufletul i s-a urcat în ochii care privesc cu nesaț… Cum sclipește beteala! Uite și lumănările aprinse! Și ce de jucării! Trâmbițe, tobe, păpuși! Uite și niște iepurași albi, mici și drăguți…

Înăuntru se deschide de perete ușa odăii din dreapta prin care năvălește o droaie de copii, băiețași, fetițe și nodulețe mici, pe care parcă-i dă jos fundele. Sunt câteva clipe de extaz general vrednice de admirat: copiii de o parte rămași țaglă cu ochii pironiți la pom, părinții de alta, cu ochii umezi de fericirea bucuriei lor. Acum madamele așază copiii în semicerc. Trebuie să cante: “O! Tannenbaum! o! Tannenbaum!” Se face o tacere desăvârșită. Cucoana Zoe, gazda, deschide pianul și se așază să-i acompanieze… dar în clipa în care-și ridica mâna ca să înceapă, dinspre terasa se aude lătratul gros al unui câine și țipătul unui copil, țipat de groază, lung, sfâșietor, care spintecă tăcerea și trece ca un junghi în inimile tuturor… Bărbații dau năvală într-acolo; deschid ușa. “Marș Leu! marș Leu!” strigă conu Mișu dând cu piciorul în câine…

Jos, lângă fereastră zace copilul fără cunoștință…

Nu te mai frământa atâta, coane Mișule. Închide ochii și dormi în pace, că Dummezeu e bun și iertător. El știe c-ai priceput prea târziu de ce-ți ieșise copilul înainte și că te-ai căit de a-l fi gonit cu asprime.

Te-a văzut cum l-ai adus în casa, cum l-ai îngrijit, cum i-ai încărcat brațele de jucării și de bunățăți și pentru el și pentru Lenuța. El știe că ești hotărât mâine în ziua de Crăciun să te duci la casierie, să te încredințezi cu ochii dumitale că copilul nu s-a îmbolnăvit de spaimă. Dumnezeu e bun și iertător și a auzit ce-ai pus de gând cu cucoana Zoe să faceți la anul. Închide ochii și dormi în pace.


Ultimile din

Mergi la SUS