Primii conchistadori spanioli care au pus piciorul în America meridională i-au auzit pe indieni vorbindu-le de un regat minunat şi extraordinar, aproape inaccesibil, dar a cărui cunoaştere merită toată osteneala. Bogăţia fabuloasă a acestui ţinut de basm fiind concretizată prin însuşi faptul că suveranul lui se înfăţişa poporului, cu prilejul celor mai frumoase ceremonii, cu trupul complet gol acoperit de pulbere de aur, de unde şi numele de El Dorado (“cel aurit” sau “omul aurit”) pe care aventurierii spanioli i l-au dat în chip cât se poate de firesc suveranului, apoi, prin extensie, ţinutului însuşi. Începând din secolul al XVI-lea, aventurierii, iniţial spanioli şi portughezi, apoi aparţinând altor naţiuni europene, au pornit cu temeritate în căutarea acestui paradisiac Eldorado. El va fi căutat cu frenezie în diverse regiuni ale Americii meridionale, centrale şi septentrionale, în Florida, în California (legenda celor Şapte Cetăţi ale Cibolei), în Anzi, în regiunea izvoarelor fluviului Orinoco, în Amazonia, în Matoo Grosso. Americaniştii moderni au sfârşit prin a considera Eldorado un mit cristalizând speranţele umane iluzorii, dar veşnic renăscânde. Geneza directă a acestor legende s-ar explica în felul următor: pentru călătorii care au descoperit, extaziaţi, în Mexic, în America Centrală, apoi în Peru monumente, moravuri, obiecte de artă care li se păreau de o somptuozitate incredibilă, de o ciudatenie nouă şi fascinantă, nu era oare normal ca, pornind de aici, să-şi imagineze existenţa unor lucruri şi mai fantastice şi minunate în regiunele încă neexplorate? Mai ales dacă obstacolele naturale sau umane, cum ar fi triburile indiene foarte războinice, îi stăvileau calea? În plin secol XX, au mai existat oameni care au pornit în căutarea regatului Eldorado, printre care s-au numărat mari personalităţi, precum colonelul Fawcett, unul dintre prietenii celebrului “mag” britanic contemporan Aleister Crowley. Ar fi nedrept să-i considerăm pe toţi nişte fanatici care se înfierbântă lesne pentru nişte visuri fără noimă.
În 1601, Bario Centenera vizita, nu departe de izvoarele fluviului Paraguay, misteriosul oraş Gran Moxo, descriindu-i extraordinarele monumente şi, printre ele, o coloana în vârful căreia se afla un sistem de iluminare artificială remarcabil de perfecţionat: “În vârful acestui stâlp, la o înălţime de 7,75 metri, era o lună care ilumina puternic tot lacul, alungând, zi şi noapte, întunericul şi umbra.” În părţile încă neexplorate ale marii păduri amazoniene, ca şi în regiunile cele mai puţin cunoscute ale Anzilor Cordilieri, există indieni care se laudă cu legăturile ocazionale pe care le au cu un popor necunoscut de rasă albă, care locuieşte într-unul sau în două oraşe ascunse în inima misterioasei păduri virgine sau pe înălţimi inaccesibile. Arheologul englez Harold T. Wilkins a publicat o carte cu un titlu semnificativ: Oraşe secrete din America de Sud (Londra, 1956). Dar înaintea lui, mai mulţi autori presupuseseră existenţa unor incredibile lucruri extraordinare în inima Braziliei. Brazilia centrală e bogată în vestigii arheologice capabile să tulbure somnul multor susţinători ai ortodoxiei. S-au descoperit, pe ruinele îngropate în hăţişul pădurii virgine, o serie întreagă de inscripţii într-o limbă necunoscută. Cât despre scrierile în limbi clasice, ele aduc deopotrivă dezminţiri vădite dogmelor arheologice: s-au găsit în Brazilia inscripţii feniciene care dădeau numele şi datele domniei suveranilor din Sidon şi Tyr. În unele triburi indiene din Amazonia, s-a descoperit prezenşa foarte neaşteptată a unei divinităţi cartagineze: Keri. E din ce în ce mai greu, dacă eşti de bună-credinţă, să negi faptul că navigatorii antici (fenicieni, cretani, greci sau chinezi) au putut ajunge odinioara în America, cu multe secole înaintea lui Columb. Septicismul este o atitudine de nesusţinut în acest domeniu, suntem desigur obişnuiţi de câteva generaţii să vedem Atlanticul şi Pacificul străbătute exclusiv de nave de un tonaj destul de mare şi, totuşi, e de ajuns, fără a merge prea departe în trecut, să ne amintim dimensiunile modeste ale celor trei caravele ale lui Cristofor Columb, navele feniciene sau greceşti erau deja la fel de mari ca acestea, ca să ne dăm seama că suntem victime, aici ca şi în alte domenii, ale prejudecăţilor noastre.
Peru nu şi-a dezvăluit încă toate secretele extraordinarelor sale oraşe ciclopice. Fantasticul devine mai actual dacă ne gândim nu la monumente, la ansamblurile ruinate, ci la acele oraşe misterioase care nu mai sunt locuite în plin secol XX. E greşit să afirmăm că explorarea aeriană cea mai banală ar fi de ajuns pentru a ne lămuri. Pe de o parte,regiunile imensei păduri tropicale sau ecuatoriale virgine se pretează deosebit de bine artei camuflării, chiar şi pe o scară largă, un arheolog american, foarte ponderat, nu ezita să afirme existenţa probabilă, în America Centrală, a unor oraş mayaşe camuflate. Pe de altă parte, regiunile în care există, conform tradiţiilor şi diverselor confirmări, unul sau mai multe “oraşe atlante pierdute” sunt localizate cu totul în afara itinerarelor aeriene normale şi nu înlesnesc deloc explorarea cu ajutorul aparatelor mici de recunoaştere. P.H. Fawcett, în 1925, susţinea că a descoperit misteriosul “oraş pierdut” atlant din Matto Grosso. Colonelul Fawcett avea să dispară în cursul unei explorări ulterioare, nicio dovadă a morţii sale nu a putut fi adusă vreodată şi nimic nu ne opreşte, aşadar, să ni-l imaginăm prizonier al misterioşilor ocupanţi ai oraşului pierdut.
Secretul Anzilor: acesta este titlul unei foarte ciudate cărţi englezeşti, opera unui înalt demnitar al diverselor societăţi secrete iniţiatice printre care Ordinul vechi al Ametistului şi Ordinul Mainii Roşii, două ramuri prevalându-se de Roza-Cruce. Autorul, păstrându-şi anonimatul, nu-şi dezvăluie decât prenumele: “Fratele Philippe” (Brother Philip). Această mărturie extraordinară aduce dezvăluiri incredibile despre supravieţuirea secretă, în America precolumbiană, a întregii moşteniri spirituale, ştiinţifice şi oculte atât a Lemuriei, cât şi a Atantidei. Cunoştiinţele acestor două civilizaţii legendare ar fi păstrate în oraşul pierdut. Aflăm astfel ce era uriaşul disc de aur translucid, care este păstrat în templul cel mai sacru al incaşilor, suspendat de plafon cu niste corzi ele însele din aur pur. Acest disc provenea din fosta Lemurie, de unde fusese adus de un cuplu divin într-o corabie aeriană numită ac de argint: “În faţa acestui disc, pe un altar de piatră, ardea lumina alba eternă a flăcării cristaline Maxin, lumina divina nelimitată a creaţiei. Acest disc nu era doar un obiect de adoraţie şi de reprezentare simbolica a Soarelui, ci şi un instrument ştiinţific a cărui putere era secretul străvechii rase din vremurile trecute. Utilizat în coneziune cu un sistem de oglinzi din aur pur, de reflectoare şi de lentile, el îi vindeca pe bolnavii aflaţi în templul luminii. Pe deasupra, era un punct local de concentraţie de calitate dimensională, lovit într-un anume fel, emitea vibraţii ce puteau provoca seisme si chiar o schimbare în rotaţia Pământului. Reglat pe lungimea de undă specifică a unui individ, el permitea acestuia din urmă să transporte oriunde voia, numai prin reprezentarea mentală a locului în care voia să ajungă. Spaniolii nu au putut pune mâna niciodată pe discul de aur, ei au găsit templul gol. Discul fusese ascuns cu grijă într-o mănăstire subterană din Anzi, situată în apropierea lacului Titiaca, unde se pare că mai există şi astăzi.
În 1957, Ordinul Mâinii Roşii a trimis o expediţie arheologică, condusă de “Fratele Philippe”. După ce a studiat metodic platoul Marcahuasi, cu ciudatele sale stânci scultate, acesta expediţie s-a îndreptat spre est, în direcţia cetăţilor misterioase din Paititi, spre oraşele atlante ascunse în inima “Infernului Verde” al junglei sud-americane. Pe 10 iulie 1957, ea descoperea nişte ruine fantastice, cu monumente extraordinare, printre care se afla o stâncă acoperită în întregime, de inscripţii într-o limbă necunoscută şi de petroglife. Una dintre figurile simbolice înfăţişa un tânăr cu coif pe cap arătând spre vest, în direcţia oraşului pierdut şi al Atlantidei scufundate. Legendele tribului Machiguenga, trib indian care ocupa teritoriului unde se afla ruinele, menţionează contacte pe care le-ar fi avut stămoşii lor cu “popoarele cerului”, ei povesteau despre şirul de catastrofe ce se produseseră în cursul acestui trecut îndepărtat, epocă, fără îndoială, a scufundării Lemuriei, a înălţării Anzilor şi a oraşului Tiahuanaco la câteva mii de metri deasupra oceanului pe ţărmul căruia fusese construit “oraşul giganţilor”. Exploratorii ajunseseră, după calculele lor, chiar în împrejurimile oraşului pierdut cu treizeci de citadele” pe care incaşii însişi, care nu erau nici pe departe primii ocupanti ai Anzilor, îl căutaseră deja, înaintea spaniolilor, în zadar. În turnurile acestui gigantic oraş pierdut se află un cristal orbitor de lumina albă, care străluceşte vesnic. “Este, fără îndoială, lumina Maxin a Strămoşilor, posedând aceeaşi putere ca şi cea utilizată astăzi în obiectele zburătoare neidentificate ale vizitatorilor din spaţiu. Se ştie că multe OZN-uri au fost semnalate în America de Sud şi asta deoarece confederaţia spaţiului are o baza în apropierea rămăşiţelor oraşului pierdut.” Pe deasupra, aceste baze nu sunt cumva nişte imense labirinturi subterane din Matto-Grosso, ca şi din Amazonia?
