Întemeietorii poporului incaş, “fii Soarelui”, nu par să fi fost indieni, ci nişte străini cu pielea albă şi cu ochi albaştri, care s-au integrat ulterior în aristocraţia indiană de diverse origini. Se vorbeşte mult de prestigioasa civilizaţie a incaşilor. Neîndoielnic, civilizaţia lor era extrem de avansată din punct de vedere ethnic, de exemplu, posedau furnale înalte. În această civilizaţie totuşi evoluată, ca şi a mayaşilor, absenţa roţii implică o enigmă. Atât la mayaşi şi azteci, cât şi la incaşi, s-au găsit mici obiecte şi chiar jucării înzestrate cu roţi. Explicaţia este că, pur şi simplu, aceste popoare locuiau, şi acest lucru este şi mai frapant în Peru şi Mexic, în regiuni în care vehiculele cu roţi, tracţiune animală, nu ar fi putut circula niciodată cu uşurinţă, decât prin construirea unor drumuri asemănătoare cu cele mai moderne din Europa. Peru modern posedă soşele şi căi ferate a căror construcţie a necesitat performanţe atât tehnice, cât şi financiare, dar o mare parte a teritoriului său rămâne încă accesibil doar prin drumuri de cărări şi poteci precare pe care niciu vehicul nu le-ar putea folosi.
Conchistadorii spanioli au fost frapaţi de existenţa, pe tot cuprinsul imperiului incaş, a unei reţele rutiere foarte dezvoltate, dar care nu era străbătută decât de soli pedestri şi de animalele de povară care sunt lama şi vigonia. Aşa încât, pentru o asemenea circulaţie, nu era nevoie să se consrtuiască şosele ciclopice. Nu cuceritorii incaşi construiseră aceste imense soşele, care erau hărăzite să permită libera circulaţie a unor vehicule de mari dimensiuni, cum ar fi acestea care se mişcau la o mică înălţime deasupra solului, acest fapt ar explica uzura redusă a splendidelor pavaje cu lespezi ale retelei rutiere pe care a moştenit-o imperiul incaş. Populaţiile indiene pe care cuceritorii le-au găsit pe teritoriul pe care l-au invadat erau deja evoluate, dar era clar ca nu putuseră construi nici aceste şosele cu lespezi, atât de late şi de rectilinii, nici colosalele ziduri şi fortăreţele ciclopice pe care cuceritorii s-au grăbit să le utilizeze pentru garnizoarele lor. De fapt, cu mult înanitea întemeierii imperiului incaş, tot viitorul teritoriu al statului lor era dominat de o misterioasă rasă civilizatoare, aymaras, care cu siguranţă că nu erau indieni, ci, la fel ca primii incaşi, o populaţie de rasă albă şi, deci, Atlanta. Deţinători ai unor tehnologii extrem de perfecţionate, aceşti aymaras au construit în toată porţiunea andină a Americii meridionale o imensă reţea rutieră, oraşe gigantice, fortareţe ciclopice. Într-o perioadă ce ar coincide poate cu cea a scufundării Atlantidei, aceşti aymaras misterioşi au emigrat spre vest, luându-şi cu ei toate arhivele. Aymaras au lăsat în urma lor obiecte de artă. Au fost găsite câteva dintre acestea, dar ele se număra printre piesele arheologice rarisime. Este vorba de obiecte din metal preţios, din geme sau din cristal şi care sunt de o factură radical distinctă de cea a obiectelor incaşe, binecunoscute de multă vreme de către americanişti. În ele nu se recunoaşte nici o caracteristică a artei indiene, din diversele ei perioade şi sub formele ei cele mai frumoase, adică cele ale incaşilor, ale mayaşilor şi aztecilor; în faţa acestor obiecte, care sunt cel mai adesea reprezentări de păsări de o calitate foarte fină şi delicată, ne punem destule întrebări: nişte vulturi de cristal, de exemplu, seamană mult cu obiectele descoperite în turnurile Zimbabwe, şi, în faţa anumitor cocoşi aymaras din aur impodobiţi cu nestemate, ne-am gândi, fără greutate, deşi nu e vorba de obiecte mecanizate, la acea pasăre pe care oamenii califului au găsit-o în “camera regelui” din Marea Piramida.
Machu-Pichu, extraordinarul oraş-fortăreaţă al incaşilor, dar aceştia nu făcuseră decât să se instaleze în construcţia enigmată a unor foarte îndepărtaţi înaintaşi, poartă acelaşi nume ca un munte şi un râu din Tibet. Tot în Anzi, lângă Pasco, se conturează, adânc gravată chiar în versanţii muntelui, poate fi văzută de la 20 km distanţă de oriunde de jur-împrejur, imaginea unui imens trident. Dar, tridentul nu este, pe langă atributul atlant al lui Poseidon (Neptun), un foarte vechi simbol hindus şi tibetan. Ruinele andine de la Tiahuanaco, cel mai vechi oraş din lume, ridică alte întrebări, şi faptul că în sculpturile lor apare deseori texodonul, un animal care nu a trăit în America decât în era terţiară, nu se datorează deloc întâmplării.
Şi prodigioasa civilizaţie a mayaşilor ridică destul de multe întrebări fecunde. Deşi toţi mayaşii au fost cuceriţi, în Evul Mediu, de azteci, ei fuseseră cei care jucaseră rolul civilizator pentru toate celelalte civilizaţii indiene dezvoltate pe indinderea actuală a Mexicului şi a Americii Centrale. Când spaniolii au cucerit, în Yucatan, oraşul mayaş Tayasal, ei au avut surpriza de a găsi printre indieni un om alb cu părul roşcat. Era un european care, ajuns acolo, după multe peripeţii, câştigase prietenia populaţiei locale. El consemnase metodic într-un manuscris gros inventarul limbii, al scrierii, al datinilor, al credintelor şi al ritualurilor mayaşilor. Dat fiind că spaniolii îl ameninţaseră, misteriosul străin a plecat în pădurea virgină şi a dispărut cu documentele sale, luând cu el toate secretele mayaşilor. Pe deasupra, din nefericire, spaniolii au distrus sistematic în timpul cuceririi aproape toate mărturiile religioase, deoarece le considerau dovezi ale unei idolatrii diabolice. Ne putem lensne închipui astfel toata paguba ireparabilă provocată atunci întregii cunoaşteri precise a celei mai prestigioase dintre civilizaţiile indiene din America septrională şi centrală. Au mai rămas câteva rare manuscrise mayaşe şi o documentaţie indirectă strânsă de primii spanioli, îndeosebi de episcopul Diego de Landa, astfel că putem totuşi să ne facem o idée clară despre civilizaţia mayaşilor şi să cunoaştem deopotrivă destul de bine toate credinţele lor religioase, chiar şi în aspectul lor iniţiatic.
Mayaşii se considerau urmaşii unei populaţii divine venite “dinspre răsărit” şi scapătă dintr-un ţinut misterios, scufundat odinoară în oceanul răsăritean. Se presupune existenţa unor contacte constante între mayaşi şi cretani. Prodigioasa civilizaţie a mayaşilor a apărut, aşadar, într-o perioadă contemporană cu scufundarea Atlantidei. Comparaţia între civilizaţia mayaşilor şi cea a Egiptului dezvăluie asemănări frapante. Aceste două civilizaţii au avut probabil odinioară o sursa comună, fără îndoială Atlantida. Situate însă foarte departe una de cealaltă, ele au evoluat în mod diferit, fiecare dezvoltându-şi propriea originalitate. Oricum, asemănările nu ar putea fi explicate prin pură întâmplare. Dacă refuzăm existenţa Atlantidei, singura solutie ar fi să admitem teoria lui Alfred Wegener despre deriva continentelor. De altfel, trebuie să recunoaştem că ţărmurile vestice ale Africii şi cele ale jumăţăţii de est a Americii Latine par sa formeze două contururi ale unui puzzle, drept pentru care s-a emis ipoteza că aceste două mase continentale nu ar fi format la origine decât una singură şi că, prin accentuarea unei fisuri centrale, s-ar fi despărţit apoi încetul cu încetul, îndepărtându-se din ce în ce mai mult una de cealaltă. Aceasta nu exclude totuşi ipoteza că Atlantida ar fi putut să apară şi apoi să se scufunde dupa această deriva a continentelor.
De la al doilea război mondial încoace, descoperirile arheologice spectaculoase, făcute în Yucatan şi în Guatemala, au permis îmbogăţirea considerabilă a cunoştiinţelor noastre precise despre extraordinara civilizaţie a mayaşilor. Mayaşii atinseseră un nivel de civilizaţie foarte evoluat pe toate planurile. Ei au realizat adevărate performanţe tehnice: au înălţat mari oraşe care puteau adăposti mai multe milioane de suflete. Acestea aveau deja un sistem perfecţionat de conducte de apă potabilă şi de evacuare a apelor uzate. Mayaşii aveau o scriere hieroglifică foarte complexă, cunoştiinţe de matematică foarte elaborate, fiind primii care au folosit cifra 0 în calcule, o astrologie bazată pe calcule astronomice de o precizie extremă, ştiind să determine mişcările exacte ale planetelor, să prevadă fazele Lunii, eclipsele etc. Printre cele mai impresionante capodopere ale arhitecturii mayaşe este celebra piramidă de la Chichen Itza din Yutacan, înaltă de douăzeci şi opt de metri şi Templul, situată pe platforma terminala, constituia un observator perfecţionat, înzestrat cu patru orificii practicate în zid în direcţia exactă a celor patru puncte cardinale. La Palenque, alt oras mayaş din Yutacan, ruinele acoperă peste opt kilometri pătraţi. Ele sunt astăzi năpădite de pădurea virgină tropicală. De asemenea, minunatele descoperiri făcute de arheologul mexican Alberto Ruiz Lhuiller în 1949. El a observat că una dintre lespezile din pardoseala Templului zis “al inscripţiilor” putea fi mişcată din loc, servind drept intrare a unei scări secrete. Aceasta din urmă se termina într-un zid, dar, făcând o crăpătură în el, arheologul a ajuns la o altă lespede ce se mişca. În cursul unei noi campanii de săpături, în iunie 1952, savantul a ajuns, ridicând altă lespede, la o criptă stranie, lungă de nouă metri şi a cărei boltă triunghiulară avea o înălţime de peste şase metri. În centru, o lespede mare sculptată înfăţişa, într-un décor simbolic, un bărbat pe jumatate culcat cu arborele vieţii crescându-i din trup. Ridicând lespedea respectivă, a fost găsită mumia unui om, un personaj foarte important, fără îndoială, probabil un mare preot, îmbrăcat în cele mai frumoase veşminte de ceremonie, plin de bijuterii, având în jurul gâtului coliere de jad şi cu chipul acoperit de masca formată din asamblarea în mozaic a două sute de bucăţele de jad. Mormântul data, după estimările lui Lhuillier, din jurul 700 d.Hr.
O mare parte a teritoriului mayaş a fost cucerit brutal de spanioli, care s-au grăbit, din nefericire, după cum se ştie prea bine, să distruga splendidele civilizaţii indiene pe care le-au gasit intacte în Mexic şi în America Centrală. Cu toate acestea, spaniolii nu au pătruns niciodată adânc în Yutacan, unde nu au ocupat, practic, decât anumite puncte ale litoralului, la fel în Guatemala au dăinuit zone întinse în care mayaşii au putut continua să trăiască liniştiţi şi complet izolaţi. Abia în secolul trecut urmaşii acestor mayaşi neştiuţi au fost în cele din urmă asimilaţi în mod paşnic de autorităţile administrative ale Mexicului şi ale Guatemalei. Chiar şi astăzi mai există circa doua milioane de indieni, lacadonii fiind tribul principal, care sunt urmaţii direcţi, nemetisaţi, ai mayaşilor, două treimi trăiesc în Guatemala şi o treime în Mexic, cu o precădere în peninsula Yucatan. Din păcate, deşi sunt urmaşi direcţi ai mayaşilor, acesti indieni nu numai că nu pot descifra hieroglifele strămoşilor lor, dar nici nu au, pare-se, vreo elită sacerdotală care să deţină cunoştiinţele clerului mayaş. Ei ar fi cu totul incapabili să construiască edificii importante şi cu aâat mai puţin oraşe întregi sau piramide. Fiindcă adevărul este următorul: splendidele oraşe construite de mayaşi, îndeosebi oraşele sfinte Chichen Itza şi Palenque, nu au fost niciodată cucerite de spanioli. Există o moştenire ritualica a fostei religii a mayaşilor care s-a transmis urmaşilor: cunoşterea precisă a proprietăţilor halucinogene, în scopul iluminării spirituale şi magice, a anumitor ciuperci, faimoasele “ciuperci mexicane” studiate de profesorul Roger Heim şi de alţi specialişti europeni. O dăinuire a aspectului iniţiatic al fostei religii a mayaşilor este foarte probabilă. Există în Mexic o societate secretă care tocmai se prevalează de o asemenea moştenire; gradele sale iniţiatice sunt conferite în cursul unor splendide ceremonii desfăşurate într-unul din templele ruinate ale unuia dintre fostele oraşe sfânte din Yucatan. Acest ordin deţine manuscrise extrem de vechi care ar putea proveni chiar din Atlantida.
