Autoevaluarea pozitivǎ a resurselor personale-trǎsǎturi imunogene de personalitate
Reprezintǎ un grup de trǎsǎturi cognitiv-atitudinale reflectând o atitudine generalǎ faţǎ de viaţǎ a individului şi fiind corelate cu “tonusul funcţional al sistemului imun”.
Mentalitatea pozitivǎ a unui individ, de abordare a situaţiilor stresante, ȋnseamnǎ o activare a resurselor sale, cu referire la capacitǎţile, motivaţiile şi relaţiile individului.
Optimismul – constituie o componentǎ atitudinalǎ a “gândirii pozitive care ne permite sǎ descoperim mai uşor soluţiile şi aspectele pozitive ale situaţiilor cu care suntem confruntaţi”; acţioneazǎ ȋn douǎ direcţii: minimalizarea gravitǎţii evenimentelor şi supraestimarea propriilor resurse de a le face faţǎ. Ĩn plus, umorul este o strategie de ajustare capabilǎ şi ea, de a reduce impactul evenimentelor stresante. Optimismul şi umorul ar avea o valoare predictivǎ pentru longevitate şi ar constitui un factor prognostic pentru evoluţia favorabilǎ a unor boli cum este cancerul.
Rezistenţa(robusteţea) – reprezintǎ o aptitudine a individului de a fi neobosit, implicându-se ȋn activitǎţi diverse cu multǎ energie, curiozitate, gust pentru risc şi gust pentru schimbare. Prezintǎ trei componente: controlul perceput al evenimentelor, sfidarea dificultǎţilor şi implicarea, dintre care, doar prima pare sǎ fie predictivǎ pentru o sǎnǎtate bunǎ ulterioarǎ.
Locul de control intern – este sinonim cu mentalitatea individului conform cǎreia tot ce i se ȋntâmplǎ i se datoreazǎ lui, ȋn bunǎ mǎsurǎ (nu şi destinului) şi cǎ aceastǎ responsabilitate ȋl obligǎ sǎ acţioneze energic pentru ȋndreptarea unor situaţii nefavorabile, neaşteptând de la alţii rezolvarea. Este corelat cu o duratǎ mai mare de viaţǎ şi cu o sǎnǎtate mai bunǎ. Acest atribut sanogenic se justificǎ prin creşterea responsabilitǎţii pentru propria sǎnǎtate, dar o mulţime de experimente susţin corelaţia sa pozitǎ cu un nivel crescut al imunitǎţii. LCI este”inclus” ȋn autoeficacitate şi, parţial, ȋn simţul coerenţei.
Autoeficacitatea – reprezintǎ o viziune a unui invid asupra evenimentelor stresante:
*se considerǎ cǎ evenimentele cu rol stresant pot fi modificate, chiar preȋntâmpinate de cǎtre orice individ (controlul intern al stresului), ele nefiind la discreţia ȋntâmplǎrii;
*subiectul apreciazǎ, ȋn virtutea unei ȋncrederi ȋn forţele propria, cǎ poate stǎpâni sau limita acţiunea nocivǎ a unor astfel de evenimente. Se coreleazǎ ȋn mod constant cu o bunǎ stare de sǎnǎtate.
Simţul coerenţei – reprezintǎ o trǎsǎturǎ majorǎ imunogenǎ care mǎsoarǎ resursele sǎnǎtǎţii unui individ.
Umorul – aptitudinea de “a avea umor” (de a gǎsi elemente comice) ȋntr-o variatǎ gamǎ de situaţii şi relaţii, chiar şi ȋn cele negative, este consideratǎ ca o trǎsǎturǎ de personalitate imunogenǎ. Efectul cel mai frecvent al humorului este râsul, proces fiziologic care activeazǎ peste 60 de funcţii ale organismului. Un efect destul de apropiat ȋl are chiar simplul zâmbet, fiind demonstrat efectul de tip feedback realizat prin declanşarea unei emoţii de cǎtre mimarea zâmbetului, inclusiv a efectelor sale psihosomatice. Nu trebuie neglijat efectul râsului ȋn plan psihologic deoarece el are o acţiune multiplǎ – efect antidistresor-prin decuplarea, ȋn plan mental, de acţiunea agenţilor stresori, dar şi efecte de creştere a funcţiilor cognitive(atenţie, memorie, imaginaţie, creativitate) şi a celor afective(disipeazǎ anxietatea, crisparea sau “acoperǎ” timiditatea).
Mecanismele adaptative sunt expresia sǎnǎtǎţii mentale a unui om. Dacǎ este o persoanǎ sǎnǎtoasǎ, comportamentul sǎu va fi condensat, ȋn marea majoritate a situaţiilor problematice cu care se confruntǎ, ȋn tipare ale mecanismelor defensive mature, de coping.
Uneori, mecanismele de apǎrare se pot adresa unor evenimente dificile petrecute ȋn trecut şi vor ȋmpiedica deplina conştientizare şi asumare a emoţionalitǎţii evenimentului.
Existǎ ȋntrebǎri cu privire la originea lor ereditarǎ sau achiziţionatǎ. Existǎ desigur o componentǎ ȋnvǎţatǎ ȋn utilizarea lor. Un copil martor la scenele pe care le face un pǎrinte, ȋn momentele de conflict, ȋnvaţǎ sǎ facǎ astfel de scene ȋn momentele mai dificile cu care se confruntǎ.
Mecanismele defensive pleacǎ de la defensǎ(autoapǎrare) şi au rolul de a preveni confruntarea directǎ a sinelui cu situaţia provocatoare, de a salva individul. Defensa presupune o formǎ de refuz al implicǎrii ȋn situaţia realǎ, ȋn vreme ce coping-ul ȋnseamnǎ a face faţǎ situaţiei ȋn mod obiectiv şi a gǎsi o soluţie realist pentru problemǎ. Am putea spune cǎ sǎnǎtatea mentalǎ e progresivǎ, ca şi mecanismele de menţinere a ei.
La copil mecanismele inferioare, defensive, pot reprezenta o funcţionare normalǎ. Educatorii, ȋnvǎţǎtoarele, profesorii sunt persoane foarte importante ȋn evoluţia copiilor şi a tinerilor şi pot marca pe viaţǎ evoluţia individului.
Ĩn general, se considerǎ cǎ cineva care are success ȋn unul sau mai multe aspecte poate sǎ ȋşi remedieze ori sǎ ȋşi depǎşeascǎ mai uşor slǎbiciunea din alte domenii, cǎci succesul ȋntr-un domeniu ajutǎ la construirea unei bune imagini de sine.
