Mecanismele defensive sunt reacţii la situaţiile provocatoare de stres, ȋn care sinele nu mai este capabil sǎ facǎ faţǎ frontal şi sǎ-şi pǎstreze intenţia de cooperare, capacitatea de a investi. Sunt strategii curente de rǎspuns ale individului la care el recurge de câte ori se simte ameninţat şi incapabil de a face faţǎ. Vaillant(1977) prezintǎ aceste mecanisme la mai multe nivele. Considerǎ cǎ nivelul al patrulea al mecanismelor apare mai târziu, dupǎ adolescenţǎ, ȋn vreme ce primele trei nivele apar ȋn copilǎrie. Când sunt folosite de copii constituie un semn de sǎnǎtate mentalǎ, ȋn vreme ce utilizarea lor la vârste mai avansate indicǎ anumite tulburǎri psihice (personalitǎţi psihotice, nevrotice, imature). Descrise de el, mecanismele adaptative sunt:
*nivelul I – mecanisme psihotice – pentru cei ce le folosesc, presupun o alterare a realitǎţii. Indivizii care recurg la aceste mecanisme sunt etichetaţi de cei din jur drept “nebuni”. Par nişte copii care funcţioneazǎ ȋntr-o altǎ lume decât cea a adulţilor. Dintre aceste mecanisme fac parte:
1) proiecţia delirantǎ, care constǎ ȋn dezvoltarea unui delir, de obicei de tip persecutiv, despre realitatea externǎ. La copilul mic: “mama mea, vrǎjitoarea, care nu este aici când am nevoie”; la adulţi:”nu mǎ ȋnţeleg cu partenerul de viaţǎ din cauza mamei lui/din pricina faptului cǎ ni s-au fǎcut vrǎji”;
2) negarea (minciuna), care presupune negarea realitǎţii exterioare, obiective. Poate fi ȋntâlnitǎ şi ca reacţie tipicǎ la comunicarea unei veşti dezastruoase pentru individ. La copil, se leagǎ de angoasa de separare şi este prima fazǎ ȋn criza de separare. La adulţi, acceptarea unei veşti catastrofale(o boalǎ terminalǎ sau un faliment) conduce la o primǎ reacţie de negare;
3) distorsionarea, care face ca, ȋn linii mari, realitatea sǎ ia o altǎ formǎ, convenabilǎ persoanei. Realitatea ca eveniment nu este negatǎ, dar aspectul de detaliu, de interpretare, capǎtǎ o altǎ explicaţie cauzalǎ, ȋndepǎrtându-se de adevǎr (“este adevǎrat cǎ am luat o notǎ micǎ, dar profesoara nu mǎ suportǎ!”). La adulţi este foarte periculoasǎ ajungând ca dupǎ o vreme nici cel care foloseşte mecanismul, brodând pe marginea unui eveniment real, sǎ nu mai ştie care e adevǎrul. Ĩn orice caz, ceilalţi vor depista mai greu neadevǎrul din aceastǎ ȋmpletire de fapte reale şi invenţii.
*nivelul II – mecanisme imature – pentru cel care le dezvoltǎ, au rolul de a alina suferinţa cauzatǎ de ameninţarea intimitǎţii, ori de cea de a trǎi o pierdere la nivelul vieţii intime. Pentru ceilalţi, persoana care dezvoltǎ astfel de mecanisme este indezirabilǎ. Aceste mecanisme sunt:
1) proiecţia: atribuirea propriilor sentimente, nerecunoscute celorlalţi;
2) fanteziile schizoide: tendinţa de a dezvolta fantezii şi retrageri autiste (aparent iertǎri), cu scopul de a rezolva conflinctul şi a obţine o rǎsplatǎ;
3) ipohondriile: transformarea reproşurilor faţǎ de ceilalţi (cauzate de anumite pierderi, de singurǎtate sau de anumite impulsuri agresive inacceptabile) ȋn autoreproşuri mai ȋntâi şi apoi ȋn acuzarea diferitelor dureri, boli somatice şi neurastenii (durerile de spate, crizele de smasmofilie sunt adesea astfel de manifestǎri);
4) comportamentul pasiv-agresiv: agresivitate contra celuilalt exprimatǎ indirect şi ineficient prin pasivitate sau prin direcţionarea agresivitǎţii ȋmpotriva propriei persoane;
5) izbucnirile nepotrivite(scene): exprimarea directǎ a unei dorinţe inconştiente ori a unui impuls, implicand evitarea conştientizǎrii efectelor, a consecinţelor acestor scene.
*nivelul III – mecanisme nevrotice – cel ce le foloseşte trǎieşte o alterare a sentimentelor private ori a exprimǎrilor instinctuale; ceilalţi apar pentru el ca nişte cârlige nevrotice. Aceste mecanisme sunt:
1) intelectualizarea: dorinţele instinctive sunt gândite formal, ȋn termeni lipsiţi de afectivitate şi nu se acţioneazǎ conform lor. Ideea este conştientizatǎ, dar sentimentele lipsesc;
2) refularea: apare ca o naivitate inexplicabilǎ, o lipsǎ de memorie, scǎderi de conştientizare a impulsului venit de la anumite organe de simţ ce creazǎ o problemǎ ȋn situaţia curentǎ ȋn care se aflǎ individul (ȋncercând de fapt sǎ fie o soluţie). Sentimentul existǎ ȋn conştiinţǎ dar ideea lipseşte. Se aseamǎnǎ cu suprimarea, dar este mai intensǎ şi problema e pur şi simplu ignoratǎ. Când i se reaminteşte problema, subiectul susţine cǎ a uitat şi probabil cǎ nu-şi va mai aminti deloc problema. “mi-am uitat caietul cu tema acasǎ” este un gest de reprimare tipic la copil. Obligat, dar nesimţindu-se ȋn stare sǎ se confrunte cu situaţia de examinare, copilul nu ȋşi aminteşte unde a pus caietul sau cǎ trebuie sǎ ia caietul;
3) deplasarea: sentimentele sunt redirecţionate cǎtre obiecte mai puţin importante pentru persoanǎ, şi nu cǎtre persoana ori situaţia care le-a generat: ”sunt speriat pentru cǎ pǎrinţii mei s-au certat, mi-e teamǎ cǎ mǎ vor abandona şi mǎ bat la grǎdiniţǎ cu un coleg”;
4) formarea unor reacţii: subiectul dezvoltǎ un comportament diametral opus unui impuls instinctual care este inacceptabil: “mi-e fricǎ de doamna ȋnvǎţǎtoare şi ȋncerc sǎ mǎ dau bine pe lângǎ ea”;
5) disocierea: modificarea temporarǎ dar intensǎ a caracterului sau a sensului identitǎţii personale cu scopul de a evita tristeţea, suferinţa emoţionalǎ; este un mecanism sinonim cu negarea nevroticǎ. Existǎ copii care, bǎtuţi de pǎrinţi, nu au nici un fel de reacţii, spre furia acestora: se comportǎ ca şi când nu ar fi acolo ȋn momentul bǎtǎii. Disocierea este un simptom caracteristic sindromului de stres postraumatic.
*nivelul IV-mecanisme mature(de coping). Cei care le folosesc integreazǎ realitatea, relaţiile interpersonale şi ȋşi controleazǎ sentimentele personale. Pentru ceilalţi, apar ca nişte virtuţi, de dorit:
1) altruismul: dezvoltarea unor gesturi şi servicii constructive, de sprijin şi gratificare a celorlalţi;
2) suprimarea: constǎ ȋn decizia conştientǎ sau semiconştientǎ de a amâna acordarea atenţiei unui impuls conştient, generat de conflict. Apare când persoana recunoaşte problema, dar ȋntârzie reacţia (amânǎ chiar şi sǎ se gândeascǎ la problemǎ, deocamdatǎ); se amânǎ cǎutarea soluţiei.
3) anticiparea: o anticipare sau planificare realistǎ a disconfortului care va urma pentru persoanǎ ȋn procesul de rezolvare a problemei ivite; ajutǎ pentru a face faţǎ dificultǎţilor reale din momentele rezolvǎrii problemei;
4) umorul: exprimarea deschisǎ a ideilor şi sentimentelor fǎrǎ disconfort, crispare a individului sau imobilizare şi fǎrǎ vreun efect neplǎcut asupra celorlalţi (diferit de ironie, care este o agresivitate ţintitǎ ȋmpotriva cuiva);
5) sublimarea: reprezintǎ o exprimare atenuatǎ a instinctelor, ȋn forme acceptate, evitându-se consecinţele nedorite şi pierderea accentuatǎ a plǎcerii.
