Informatii utile! Curiozitati si stiri din intreaga lume.

Cum initiezi o afacere. Tot ce trebuie sa stii daca vrei sa deschizi o societate

in Diverse de

Cel care doreste sa inceapa o afacere, inainte de a lua aceasta hotarare, trebuie sa se asigure de succesul actiunii pe care o va intreprinde, sa stabileasca unde isi va focaliza afacerea, o va desfasura, ce preturi va practica si ce profit va realiza . Raspunsul la aceasta intrebare il va putea afla daca

Va face o analiza, un studiu de Marketing.

Pentru a realiza acest studiu, va parcurge urmatoarele faze :

Cercetare documentara

Evaluarea pietei potentiale

Analiza concurentei

Testul de produs

Alegerea amplasamentului

In urma acestei investigatii intreprinzatorul va sti daca produsul pe care il doreste raspunde in mod real cererii si dorintei clientilor.

 

2 . Alegerea formei juridice

Potrivit legislatiei in vigoare, se poate alege un tip de societate comerciala precizat in clasificare : societatea in numar colectiv  – SNC, societatea in comandita simpla, societatea in actiuni, societatea pe actiuni – SA, societatea cu raspundere limitata – SRL.

Sunt cazuri in vare legea prevede ca unele persoane – in profesiunile liberale – meseriasii, alti intreprinzatori sa desfasoare activitati in calitate de parsoane fizice.

Alegerea formei juridice este, in ultima instanta, decizia celor care au dreptul sa creeze astfel de societati si trebuie intotdeauna bine fundamentata si bazata pe criteriile generale si personale ale fiecarui sau asociat.

  1. Evaluarea rentabilitatii

Activitatea unui agent economic trebuie privita ca o asociere de capital si munca.

Munca asigura rentabilitatea comerciala numai cu aportul capitalului, al fondurilor proprii, constituirea si apararea patrimoniului societatii. Acest lucru implica un risc si deci este necesar ca acest risc sa fie masurat. Evident, riscul apartine antreprenorului, dar trebuie considerata si posibilitatea societatii de a-si asuma acest risc.

Intreprinzatorul trebuie sa cunoasca foarte bine patrimoniul si sa aiba in vedere ca acesta se uzeaza. El trebuie intretinut, reinnoit, dezvoltat si modernizat. Toate acestea impun o finantare ce poate proveni total sau partial din aporturile initiale, din profitul rezultat sau din imprumuturi.

  1. Asigurarea finantarii

Asigurarea mijloacelor necesare sustinerii activitatii unei societati comerciale se face prin credite, indiferent de sursa din care se asigura finantarea.

  1. Indeplinirea formalitatilor

Dupa obtinerea documentelor de infiintare, prin care se autorizeaza functionarea societatii, sunt necesare o serie de formalitati si autorizari, astfel :

    1. publicarea Sentintei judecatoresti in Monitorul oficial
    2. inscrierea societatii in Registrul Comertului
    3. obtinerea Codului fiscal
    4. inscrierea societatii la Directia de Finante –Preturi judeteana si a municipiului
    5. depunerea Declaratiei pentru a deveni platitor de TVA, daca este cazul
    6. comunicarea la Administratia financiara a locului unde se vor efectua activitati de comert, altul decat cel inscris in statutul societatii
    7. cunoasterea si a           sigurarea documentelor de evidenta contabila si operative, stabilite prin legislatia in vigoare
    8. deschiderea contului bancar la banca aleasa
    9. intocmirea si inregistrarea contractelor de munca pentru angajati si colaboratori la Camera de munca
    10. intocmirea si inregistrarea contractului de asigurari sociale pentru patron
    11. indeplinirea formalitatilor pentru obtinerea licentei
    12. comunicarea la Administratia financiara locala ca e detinator de firma
    13. indeplinirea formalitatilor pentru obtinerea autorizatiei sanitar-veterinqare, avizul de furnizare energie electrica, termica, salubrizare
    14. incheierea asigurarii de bunuri.

 

                                           CREAREA UNEI ÎNTREPRINDERI

 

Crearea unei inteprinderi in Romania consta in subiectul inteprinderii ce este reprezentat de un grup de persoane fizice dar si juridice, de fapt intreprinzatorii ce se organizeaza potrivit legislatiei in vigoare si a obiectului de activitate in care se desfasoara activitatea inteprinderii care este realizata din factorii de productie ai inteprinderii cum ar fi de natura umana, materiala si financiara, avand scopul principal obtinerea de profit.

 

 “Deci crearea unei   întreprinderi nu reprezintă o finalitate în sine: „a monta“ un proiect poate fi exaltant însă, în continuare, acesta trebuie să se dovedească viabila  şi să genereze profit, motivaţia economică esenţială.’’

 

Luând în considerare aceste elemente, întreprinderea, privita  în sens general,  reprezinta acel grup de persoane fizice sau juridice, care este organizata  în limitele legii si  dispune de mijloacele necesare, procese de munca  în concordanta   cu tehnologiile stabilite, astfel încât sa transforme factorii de producie în bunuri materiale, servicii sau informatii, având ca scop satisfacerea unor nevoi umane, în paralel cu obtinerea unui profit cât mai ridicat.

Crearea unei inteprinderi in Romania reprezinta un act de curaj din partea întreprinzatotului,deoarece el fiind cel care va trebui sa depuna toate eforturile si capacitatile  sale astfel încât, sa utilizeze mijloacele de care dispune sau pe care le poate atrage, si sa reuseasca atingerea obiectivelor ce de pornire initiativa unei persoane sau a unor persoane, viitori asociati sau actionari, care vor fi membrii acesteia.

Crearea de întreprinderi face apel la aptitudinile personale şi profesionale ale viitorului întreprinzător sau inteprinzatori si la contextul economic odata cu  analiza de piaţă a proiectului, a produsului sau serviciului oferit pieţei, la poziţionarea concurenţei, la capacitateafinanciară a întreprinzătorului, legată de politica statului de finanţare a întreprinderilor.

 

ETAPELE CREĂRII UNEI ÎNTREPRINDERI:

Pentru a crea o inteprindere nu este chiar asa de simplu sa facem trecerea de la idea generala si a pune in practica , astfel intreprinzatoru sau intreprinzatorii trebuie menit sa tina seama de riscurile ce pot aparea si a le minimiza,sporind atuurile si reducand slabiciunile prin cele 3 etape principale ce trebuiesc avute in crearea unei inteprinderi si anume:

Planul de marketing si comercial;                                                                               

-Planul financiar;

-Planul uman.

 

PLANUL DE MARKETING IN DOMENIUL COMERCIAL

Se realizeaza dupa  de  zicala ” Clientu este rege” si inteprinzatorul nu a-şi satisface lui însuşi o plăcere, ci pentru a-i face clientului plăcere, pentru a-i satisfice nevoile (determinate în prealabil printr-un studiu de piaţă).

După stabilirea caracteristicilorexacte ale produsului sau serviciului pe care doreşte să-l comercializeze, după stabilirea pieţeipotenţiale pe care speră să o atingă, întreprinzătorul trebuie să stabilească o strategie de atragereclientelei, incluzând o determinare precisă a costurilor şi a preţurilor , deoarece  eşecurile înregistrate de numeroaseîntreprinderi ar fi putut fi evitate dacă strategia acestora ar fi fost orientată mai mult către piaţă şimai puţin către produs1.

Acest fapt poate ajuta întreprinzătorul să evite erorile de marketing care pot distruge afacerea.

In planul de marketing trebuia luate in vedere  erorile care distrug:

Legate de piaţă:

-abordarea unei pieţe necunoscute;

– subestimarea reacţiei concurenţei;

-convingerea că prospectările pieţei se vor transforma de la sine în client;

Legate de produs:

-convingerea ca produsul sau serviciul se va vinde singur;

-analiza insuficenta a circuitului distribuitei si informatiei comunicarii;

– supraestimarea produsului

Legate de pret:

-poziţionarea greşită a preţului

-subevaluarea cheltuielilor

-lipsa gestionării fondurilor

 

Pentru a nu face greseli in crearea unei inteprinderi si dezvoltarea ei inteprinzatoru trebuie sa cunoasca o serie de intrebari de baza de marketing si sa le poata raspunda  pentru a avea un plan de marketing reusit si anume:

Cine sunt clienţii?   Care le sunt aşteptările?

Nevoile lor sunt obişnuite?Au mijloace de cumpărare?

Prin ce se deosebeşte acest proiect de concurenţă în ceea ce priveşte calitatea,preţul, inovaţia oferita de inteprindere?

 Care este amplasarea cea mai potrivită?

Cand va sosi raspunsul favorabil pietei si cand va creste semnificativ cifra de afaceri a inteprinderii?

Pentru a răspunde la aceste întrebări, întreprinzătorul trebuie să obţină informaţii cât mai precise despre:

  • evoluţia generală a pieţei,
  • situaţia şi perspectivele concurenţei,
  • caracteristicile produselor si a serviciilor existente,
  • numărul clienţilor potenţiali,
  • strategia comercială a concurenţilor,
  • cifra de afaceri a acestora,
  • preţul produselor lor, preţul psihologic,
  • obişnuinţele de cumpărare referitoare la loc, timp, modalităţile de informare.

Planul comercial se realizeaza prin:

-promovarea produselor si a serviciilor

-promovarea vanzarilor/ piblicitate

-forta de vanzare

Planul financiar:

Totul pleaca de la faptu ca nu puteam avea de la inceput in priciupiu mijloace  financiare necesare.

Cele mai importante erori ce pot distruge afacerea si crearea inteprinderii sa nu   poata avea de la inceput success.

 

Principalele erori financiare si de gestiune  pot fi:

-Legate de mărimea întreprinderii prin supra-dimesionarea întreprinderii/ subdimensionarea întreprinderii;

-Legate de investiţii prin a investii prea mult si prea devreme, a avea mania grandorii si a face economii cu orce pret ceaa ce poate duce la crearea unei inteprinderi cu un esec dublu de la inceput;

-Legate cu relatiile cu partenerii de afaceri prin faptul ca poate aparea existenta unor clienti rau platnici,asteptari la termene de plata prea mari din partea bancilor si principalilor furnizori,asteptari nejustificate de anumite ajutoare ce nu vor avea loc;

-A investi mult şi prea devreme in crearea inteprinderii prin mijloacei immobile si echipamente foarte sofisticate cu siguranţă nu reprezintă o decizie prudentă;

-A neglija nevoia de fond de rulment neputand platii facturile la timp;

-A se lansa într-un război al preţurilor prin alinierea la concurenţă este cu siguranţă bună,cu condiţia să nu se piardă bani cu foarte multă muncă;

-A supraestima rentabilitatea în previziuni este  mai bine să se pornească de la o ipoteză mai pesimistă;

-A neglija anumite economii prin anumite lucruri de grandomanie gen spatii si masini luxoase;

-A omite solicitarea de sfaturi de la  un bun expert  contabil care va şti să consilieze şi să ajute nu are preţ;

– A neglija imprumuturile pe termen scurt si prin a finanta investiti pe termen scurt ce pot fi pe termn lung,

Desigur, planul financiar si  cel de gestiune pot conţine mult mai multe elemente de erori in vederea crearii unei inteprinderi, cum ar fi: previziunea contului de rezultate pe câţiva ani (1 – 3), estimarea planului de finanţare, cash-flow-ul, dar ne rezumam la cele mai importante.

 

 Planul uman

Planul uman reprezinta una din etapele cele mai importante ce trebuiesc avute in vederea crearii unei inteprinderi deoarece reprezinta  analizarea atenta a aspectelor “umane” ale afacerii.

Totul pleaca in primul rand de la inteprinzator  ce motivatii are , capacitate si experienta profesionala,apoi de la echipa ce o are langa el,de la angajatul cu cea mai mica functie pana la angajatu ce ii este suboordonat direct lui  dar si de la colaboratorii ce ii are si asociatii lui daca exista impreuna cu profilul de activitate al inteprinderii si complementaritatile ce si doreste sa le obtina.

Greselile prezentate in planu uman prezinta principalele erori umane si managerialece pot duce la distrugerea afacerii si de aceea trebuiesc evitate acestete greseli prezentate mai jos:

-legate de personalitatea întreprinzătorului prin faptu ca incearca sa se implice in absolut tot si sa rezolve singur astfel lansadu se pradat de timp si energie pierzand mai mult ;

-legate de echipa principal cauza fiind nemotivarea ei si stilul de conducere necompetitiv prin supradimensionarea sau subdimensionarea echipei;

-legate de amestecarea vietii personale in cea profesionala priin faptu ca in timpul unei angajari nu trebuie sa existe sentimente in lumea cruda a afacerilor deoarece apare riscul pierderii a angajatului dar si a unui prieten,

-legate de nedefinirea clara a responsabilitatilor fiecaruia pentru ca nimic nu genereaza conflicte decat faptu a nu se cunoaste cine ce face si cum face;

-legate de increderea si delegare cea ce reprezinta cheile managementului;

 

INFIINTAREA UNEI INTEPRINDERI IN ROMANIA:

Intrebari pentru intemeietorul unei inteprinderi din Romania:

CINE este utilizatorul produselor/serviciilor mele?

CINE este clientul pentru produsele/serviciile mele?

CARE este amplasamentul adecvat pentru afacerea mea?

CE preţ este dispus să plătească piaţa?

CUM ajung produsele mele la client?

CARE sunt perspectivele pieţei pe termen scurt şi lung?

CUM pot să-mi extind gama de produse/servicii?

CINE sunt concurenţii mei şi care sunt punctele lor tari şi slabe?

DE CE un client va cumpăra un produs de la mine?

CARE este conceptul meu de marketing prin care îmi conduc firma ?

CARE este necesarul meu de capital?

CARE este forma juridică cea mai potrivită pentru firma mea?

 

 Greseli atipice in crearea unei inteprinderi:

  1. Aptitudini şi calificare profesională ale întreprinzătorului sunt insuficiente
  2. Nu există o strategie clară de piaţă
  3. Insuficientă cunoaştere a competitorilor
  4. Cunoştinţele cu privire la organizarea internă a firmei sunt insuficiente
  5. Dependenţă excesivă de anumiţi furnizori
  6. Capacitate insuficientă de recrutare şi selecţie a personalului
  7. Necunoaşterea reglementărilor legale
  8. Resurse financiare insuficiente
  9. Evaluare greşită a cheltuielilor operaţionale
  10. Incapacitate de rambursare din profit a creditelor
  11. Supraestimarea capacităţii de a realiza profit
  12. Politică imprudentă în domeniul investiţiilor
  13. Planificare eronată a lichidităţilor
  14. Calculaţie greşită a costurilor
  15. Contabilitate necorespunzătoare şi incompletă
  16. Necunoaşterea obligaţiilor fiscale
  17. Alegere neadecvată a partenerilor de afaceri
  18. Alegere necorespunzătoare a amplasamentului

 

Care sunt formalităţile necesare înfiinţării unei inteprinderi.

Alegerea formei de organizare a firmei

Înainte de a iniţia o activitate economică trebuie să alegeţi modalitatea sub care vreţi să vă organizaţi activitatea.

Un întreprinzător poate opta pentru una din următoarele forme de organizare a afacerii :

-Persoana fizică/PF

Poate fi autorizată să desfăşoare o activitate independentă în baza decretului-lege nr. 54/1990, de către Primăria Capitalei, cu înregistrare ulterioară la Oficiul registrului comerţului din cadrul Camerei de Comerţ şi Industrie prin Biroul Unic.

Nu are personalitate juridică.

-Asociaţia familiala/AF

Se constituie între membrii unei familii cu gospodărie comună, în baza aceluiaşi normativ şi proceduri ca şi persoană fizică.

Nu are personalitate juridică.

-Societatea comercială

Se constituie ca persoană juridică, conform Legii nr. 31/1990 republicate, prin asociere între două sau mai multe persoane fizice sau juridice, pentru a efectua acte de comerţ. Societatea comercială dobândeşte personalitate juridică de la data înregistrării în registrul comerţului.

Societăţile comerciale se pot constitui în una din următoarele forme juridice :

  1. a) societate în nume colectiv (SNC)
  2. b) societate in comandită simplă (SCS)
  3. c) societate pe acţiuni (SA)
  4. d) societate în comandită pe acţiuni (SCA);
  5. e) societate cu răspundere limitată (SRL).

Societatea în comandită simplă şi în comandită pe acţiuni se caracterizează prin existenţa a două categorii de asociaţi: comanditaţi (asociaţii care administrează societatea şi răspund nelimitat şi solidar pentru obligaţiile societăţii) şi comanditari (asociaţii care răspund numai până la concurenţa capitalului subscris).

Filiale : Filialele sunt societăţi comerciale cu personalitate juridică care se înfiinţează într-una din formele de societate

enumerate mai sus. Filialele vor avea regimul juridic al formei de societate în care s-au constituit.

Sedii secundare : O societate comerciala poate să deschidă în aceeaşi localitate cu sediul principal sau în alte localităţi, sedii secundare sub diferite forme : sucursale, depozite, magazine, agenţii, etc.

         Etapele ce trebuie parcurse pentru deschiderea unei inteprinderii, începând de la activităţile pregătitoare şi până la momentul pornirii afacerii în mod legal.

Pre-înregistrare (activităţi pregătitoare)-includ toate activităţile prevăzute de lege ce trebuie îndeplinite de la data când un întreprinzător s-a decis să constituie o formă de organizare a unei afaceri şi data când a depus la Biroul Unic dosarul complet pentru înregistrarea şi autorizarea funcţionării.

− Informare iniţială privind procedura şi obligaţiile întreprinzătorului

− Verificarea şi rezervarea firmei/emblemei (obligatoriu)

− Cercetarea firmei/emblemei la OSIM pentru verificarea similitudinii cu mărci înregistrate în

registrul de mărci (opţional)

− Redactarea actului constitutiv (obligatoriu)

− Obţinerea autentificării pentru actul constitutiv (obligatoriu)

− Redactarea şi obţinerea declaraţiei pe proprie răspundere a fondatorilor, administratorilor şi a cenzorilor că îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege (obligatoriu)

− Completarea cererii de înregistrare

− Obţinerea evaluării prin expertiză, a bunului imobil subscris ca aport în natură la capitalul social

− Obţinerea certificatului constatator al sarcinilor cu care, eventual este grevat bunul imobil

subscris la capitalul social

− Vărsământul în numerar la capitalul social (direct la banca dorită sau la unităţile CEC de la CCI)

− Întocmirea dosarului de înregistrare şi autorizare a funcţionarii

 

Dosarul de înregistrare şi autorizare a funcţionarii trebuie să conţină:

Cerere de înregistrare şi autorizare

Dovada disponibilităţii firmei / emblemei Reproducerea emblemei

Dovada sediului Declaraţia pe proprie răspundere – original

Autorizaţia emisă conform Legii nr. 507/2002

Actul constitutiv

Dovezile privind efectuarea vărsămintelor aporturilor subscrise şi/sau vărsate

Facturi

Expertiza de evaluare a aportului în natură la capitalul subscris

Certificatul constatator al sarcinilor de care sunt grevate imobilele

Dovada intabulării bunurilor imobile

Contract de împrumut bancar, contract civil

Declaraţie cu privire la averea deţinută (original, sub semnatură privată)

Acte privind activitatea comercială anterioară

Specimenul de semnătură

Certificatul cenzorilor privind depunerea garanţiei legale de către administratori

Actele constatatoare ale operaţiunilor încheiate în contul societăţii

Contractul de administrare

Acte de identitate (cu CNP) în copie

Actul de înregistrare a fondatorilor persoane juridice

Hotărârea organului statutar al persoanei juridice privind participarea la constituirea societăţii

Mandatul persoanei care a semnat actul constitutiv în numele şi pe seama fondatorului, persoana juridică

Certificat de bonitate

Avize prealabile prevăzute de lege

Actele pentru autorizarea funcţionării din punct de vedere: al PSI; sanitar; sanitar-veterinar; al protecţiei de mediu; al protecţiei muncii

Diverse taxe şi onorarii.

Înregistrarea comerciantului:

Include activităţile obligatorii îndeplinite după data depunerii dosarului la Biroul Unic şi data înregistrării comerciantului în Registrul Comerţului, incluzând:

-autorizarea constituirii comerciantului de către judecătorul delegat;

-obţinerea, pe cale electronică a codului unic de înregistrare de la Ministerul Finanţelor Publice;

-redactarea încheierii judecătorului delegat;

-înregistrarea comerciantului în registrul comerţului;

-editarea certificatului de înregistrare.

 

Autorizarea funcţionării comerciantului

Include activităţile de autorizare a funcţionării comerciantului de către instituţiile publice abilitate, îndeplinite în perioada după data depunerii dosarului la Biroul Unic şi data eliberării anexei conţinând avizele/autorizaţiile/acordurile necesare funcţionării: autorizaţie PSI, sanitară, sanitar-veterinară, pentru protecţia muncii, pentru protecţia mediului, etc.

 

Certificatul de înregistrare şi anexele:

Certificatul de înregistrare este un formular tipizat, cu regim special şi securizat. Pe certificat sunt înscrise următoarele date:

-firma/sucursala respectiv denumirea comerciantului, aşa cum este înscrisă în actul constitutiv şi în Registrul Comerţului;

-sediul social conform actelor doveditoare depuse în dosarul de înregistrare;

-activitatea principală exprimată prin cod CAEN şi un text sumar de descriere;

-CUI – codul unic de înregistrare – cod numeric constituind codul unic de identificare a unui comerciant;

-atribut fiscal – este un cod alfa-numeric având semnificaţia categoriei de plătitor de taxe şi impozite la bugetul de stat;

-număr de ordine în registrul comerţului – cuprinde numărul şi data unui comerciant în registrul comerţului;

-data emiterii certificatului;

-seria şi numărul de ordine – informaţie specifică regimului special al documentului.

Anexele la Certificatul de înregistrare se emit atât pentru sediul social şi sediile secundare cât şi pentru fiecare activitate desfăşurată la sediul principal şi sediu secundar care sunt supuse avizării/autorizării. La un certificat de înregistrare se ataşează una sau mai multe anexe.

Fiecare Anexă conţine:

-informaţii de conexiune la certificat (seria, numărul, cod unic de înregistrare, firma şi sediul social);

-informaţii de identificare a sediilor secundare (adresa şi/sau activitate supusă autorizării);

-avizul şi/sau autorizaţia pentru prevenirea şi stingerea incendiilor;

-avizul şi/sau autorizaţia sanitară;

-autorizaţia sanitară veterinară;

-acordul şi/sau autorizaţia de mediu;

-autorizaţia de funcţionare din punct de vedere a protecţiei muncii;

Notificarea comerciantului către instituţii publice:

Include activităţile de notificare a înregistrării unui comerciant către alte instituţii publice cu atribuţii legate de publicitatea, înregistrarea sau evidenţa comercianţilor (unde este cazul).

 

Efectele juridice ale fazelor obligatorii din procedura de înregistrare a unei  societăţi comerciale/inteprinderii din Romania:

− Semnarea actului constitutiv de către asociaţi reprezintă etapa consensuală, care produce

efecte între părţile semnatare.

− Autorizarea legalităţii constituirii unei societăţi comerciale revine judecătorului delegat.

autoriza constituirea comerciantului, persoană juridică şi dispune înregistrarea în registrulcomerţului.

− Înregistrarea (înmatriculare) societăţii comerciale în registrul comerţului are rol constitutiv. De

la data înregistrării în registrul comerţului societatea a dobândit personalitate juridică.

− Publicarea în Monitorul Oficial a încheierii judecătorului delegat produce efecte faţă de terţi.

Ministerul pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii şi Cooperaţie Ghidul tânărului întreprinzător

− Autorizarea funcţionarii este în competenţa instituţiilor publice abilitate. De la data obţinerii

autorizaţiei, comerciantul poate începe activitatea economică pentru care a fost autorizat.

 

ADMINISTRAREA ÎNTREPRINDERILOR: NOŢIUNI

FUNDAMENTALE

Justificarea apariţiei organizaţiilor

Organizaţia este un termen generic care desemnează orice entitate organizată, creată de oameni pentru a-i ajuta să-şi îndeplinească anumite scopuri. Scopurile pot fi de două tipuri:

  • de natură economică, cum ar fi producerea de bunuri şi servicii. În această ipostază termenul de organizaţie poate fi substituit de alte denumiri, cum ar fi: întreprindere, firmă, companie, societate comercială sau agent economic.
  • de natură neeconomică, cum ar fi, de exemplu, promovarea unor idei. În această categorie se includ ONG-uri (care promovează ideea de caritate), guverne, ministere, agenţii guvernamentale sau instituţii, universităţi sau şcoli, sindicate (care promovează solidaritatea şi apărarea unor interese), partide politice (promovând o ideologie).

Cadrul pentru desfăşurarea afacerilor este organizaţia economică (întreprindere, firmă,

companie), adică entitatea în care se desfăşoară activităţi organizate, create de oameni, în scopul satisfacerii nevoii oamenilor de bunuri şi servicii.

CAUZELE APARIŢIEI ORGANIZAŢIILOR

Întreprinderile (organizaţiile) s-au dezvoltat într-un anumit moment istoric -revoluţia industrială – datorită unor cauze precise, dintre care cele mai importante au fost: adâncirea diviziunii muncii şi superioritatea muncii în echipă.

Diviziunea muncii presupune specializarea indivizilor pentru a desfăşura o anumită activitate. Prima formă a fost diviziunea pe meserii (ex.: cismar, croitor, soldat). Mai târziu, sub impactul creşterii volumului producţiei şi a progresului tehnic, s-a accentut diviziunea pe sarcini. A. Smith descrie o fabrică de producere de cuie, unde persoane diferite sunt specializate pe operaţiuni: trag sârmă, taie sârmă, ascut vârful cuiului, bat floarea, ambalează produsele. Paralel cu specializarea lucrătorilor s-a dezvoltat specializarea echipamentelor. Aceste procese au permis creşterea productivităţii.

Munca în echipă poatet fi pusă în opoziţie cu munca independentă. Putem imagina o lume în care persoane independente decid să pună în comun mijloace de producţie şi forţa lor de muncă, cu scopul de a produce anumite bunuri necesare oamenilor, fără a renunţa însă la independenţa lor.

Să comparăm acum această soluţie – munca în comun independentă -, cu soluţia uzuală – munca în echipă. Cea de-a doua soluţie este mai avantajoasă din următoarele motive: • Costul negocierii – Dacă lucrătorii ar fi independenţi, ei ar trebui să-şi negocieze sarcinile, drepturile şi obligaţiile fiecăruia. În primul rând trebuie să-şi fixeze contribuţiile şi pentru că nu lucrează în echipă, fiecare lucrător negociază în mod bilateral cu fiecare dintre ceilalţi (în cazul a 50 de muncitori vor fi negociate în total 1225 de acorduri). Apoi urmează alte negocieri pentru fiecare decizie în parte, pentru repartizarea câştigurilor şi pierderilor etc. Soluţia mai bună ar fi ca un singur întreprinzător investit cu putere de decizie să se ocupe de toate aceste acţiuni – repartizarea sarcinilor, decizii curente, repartizarea câştigurilor sau pierderilor etc. Astfel se reduce numărul şi costul negocierilor.

  • Eficienţa controlului – Dacă lucrătorii sunt independenţi, cum poate fi exercitat controlul

astfel încât fiecare lucrător independent să-şi respecte contractele încheiate cu ceilalţi?

Singura cale logică este ca fiecare să supravegheze pe fiecare, ceea ce ar fi ineficient. O

soluţie mai bună ar fi fost o persoană investită cu sarcina de a controla munca altora.

Întreprinderea apare astfel o formă de organizare a muncii, în care oamenii ce o compun deleagă o parte din drepturile lor unei alte persoane – managerul. Aceste drepturi sunt: planificarea activităţii şi controlul contribuţiei fiecăruia.

FUNCŢIILE ORGANIZAŢIEI

Activităţile desfăşurate în cadrul organizaţiei sunt multiple şi variate şi pentru a putea fi mai bine înţelese şi gestionate au fost grupate pe categorii. Astfel a apărut conceptul de funcţie a organizaţiei, definită ca un ansamblu relativ omogen de activităţi, care de regulă contribuie la îndeplinirea unor obiective specifice şi utilizează tehnici specializate.

Criteriile uzuale sunt de regulă:

  1. Identitatea activităţilor (ex.: toate actele de vânzare se includ într-o singură categorie);
  2. Complementaritatea activităţilor (ex.: încheierea contractelor comerciale şi derularea lor fac parte dintr-o singură categorie);
  3. Convergenţa spre aceleaşi obiective (ex.: recrutarea, selectarea, remunerarea, instruirea converg spre acelaşi scop, respectiv „angajaţi potriviţi la locul potrivit, motivaţi şi competenţi”, justificând includerea în aceeaşi categorie).

Fayol (1916) a descris primul şase funcţii ale organizaţiei:

  1. Tehnică (producerea de bunuri şi servicii);
  2. Comercială (cumpărarea de resurse şi vinderea de bunuri şi servicii);
  3. Contabilă (înregistrarea operaţiunilor);
  4. Financiară (asigurarea fondurilor financiare);
  5. De securitate (a bunurilor şi persoanelor);
  6. Administrativă (prin care se realizează funcţiile managementului).

În prezent, în literatura română de specialitate este utilizată următoarea clasificare:

  1. Cercetare – dezvoltare (activităţi de cercetare pentru dezvoltarea produselor şi tehnologiilor, proiectare, investiţii, modernizarea şi dezvoltarea capacităţilor de producţie, informare-documentare)
  2. Producţie (planificarea şi lansarea producţiei, fabricarea sau prestarea serviciului, urmărirea producţiei, CTC, transport intern..)
  3. Comercială (aprovizionarea, desfacerea, servicii postvânzare, gestiune stocuri, depozitare, publicitate, transport extern…)
  4. Financiar-contabilă (planificare, execuţie financiară, audit intern, analiza rezultatelor, contabilitate…);
  5. Personal (analiza nevoilor de personal, recrutare şi selecţie, evaluarea performanţei, remunerarea, motivarea, dezvoltarea profesională, asigurarea sănătăţii, serviciile sociale)

CLASIFICAREA ÎNTREPRINDERILOR

Conform definiţiei legiuitorului român (vezi legea 133 din 20.07.1999), întreprinderea reprezintă „orice formă de organizare a unei activităţi economice, autonomă patrimonial şi autorizată, potrivit legilor în vigoare, să facă acte şi fapte de comerţ, în scopul obţinerii de profit prin realizarea de bunuri materiale, respectiv prestări de servicii, din vânzarea acestora pe piaţă, în condiţii de concurenţă“.

Aceeaşi lege realizează o clasificare a întreprinderilor după mărime. Unicul criteriu de folosit este, asemenea Uniunii Europene, numărul de salariaţi. Desigur, existenţa unui singur

criteriu reprezintă un compromis, însă unul necesar, mai ales prin prisma facilităţilor fiscale acordate anumitor categorii de întreprinderi.

Astfel, după numărul de salariaţi, întreprinderile se împart, indiferent de domeniul de activitate, cifra de afaceri, rata profitului sau alt indicator de performanţă economico- financiară, în:

  • întreprinderi mici, până la 49 de salariaţi, inclusiv;
  • întreprinderi mijlocii, între 50 şi 249 de salariaţi;
  • întreprinderi mari, de la 250 de salariaţi.

Întreprinderile mici şi mijlocii beneficiază, în mai toate ţările, de facilităţi stipulate în legi speciale. În România, domeniul întreprinderilor mici şi mijlocii este reglementat în principal de legea 133 privind stimularea întreprinzătorilor privaţi pentru înfiinţarea şi dezvoltarea întreprinderilor mici şi mijlocii.

Legea 133 vizează întreprinderile mici şi mijlocii din sfera de bunuri materiale şi servicii, care se definesc în funcţie de numărul mediul scriptic anual de personal.

De facilităţile prevăzute de această lege beneficiază întreprinderile mici şi mijlocii cu o cifră de afaceri anuală echivalentă cu până la 8 milioane euro şi nu beneficiază societăţile bancare, de asigurare şi reasigurare, de administrare a fondurilor financiare de investiţii, societăţile de valori mobiliare, societăţile cu activitate exclusivă de comerţ exterior, precum şi societăţile comerciale care au ca acţionar sau asociat persoane juridice care îndeplinesc cumulativ următoarele caracteristici:

  1. au peste 250 de angajaţi şi
  • deţin peste 25% din capitalul social.

O subcategorie a întreprinderilor mici este reglementată de legea 111/12.04.2003 şi anume: microîntreprinderile. Astfel, în categoria microîntreprinderi intră persoanele juridice care îndeplinesc cumulativ, la 31 decembrie anul precedent, următoarele condiţii:

  1. sunt producătoare de bunuri materiale, prestatoare de servicii şi/sau desfăşoară activitate de comerţ;
  • au de la 1 la 9 salariaţi inclusiv;
  1. au realizat venituri reprezentând echivalentul în lei de până la 100.000 euro inclusiv;
  • au capital integral privat.

Structura puterii în întreprindere este, de regulă, triunghiulară, cuprinzând puterea suverană, puterea executivă şi puterea de control.

Puterea suverană conduce la definirea, în ultimă instanţă, a intereselor întreprinderii. Aceasta aparţine acţionarilor. În consecinţă, numărul, natura, mărimea şi diversitatea acţionarilor constituie structura capitalului şi determină tipul intereslor care au tendinţa de a privilegia:

  • rentabilitatea pe termen lung sau imediată, în funcţie de natura acţionariatului (dominanţa familială sau a fondurilor de investiţii, de exemplu);
  • păstrarea locurilor de muncă sau privilegierea fuziunilor, după cum influenţa aparţine acţionariatului salariat sau unui partener strategic influent.

Modul în care acţionarii intervin pentru a face convergente aşteptările lor este, de asemenea, important. Aceştia pot:

  • fi divizaţi în nenumărate părţi sau, dimpotrivă, pot fi reprezentaţi de câţiva „purtători de cuvânt“;
  • participa activ la adunări sau, dimpotrivă, să se mulţumească să işi vândă acţiunile în caz de dezacord;
  • fi retraşi, fideli, speculativi.

În consecinţă, observarea compoziţiei acţionariatului permite cunoaşterea capacităţii acestuia de a influenţa efectiv întreprinderea.

Acestei contra-puteri directe se adaugă o contra-putere indirectă a celor care controlează informaţia şi formează opinia: auditori, analişti, factori media etc. Cu cât întreprinderea se înscrie ca un actor esenţial în societate (prin producţia sa, influenţa asupra modului şi nivelului de viaţă, asupra politicii economice, sociale şi chiar culturale), cu atât aceasta va fi considerată ca „un bun public“ şi, deci, supusă contra-puterii sporite a factorilor de opinie. Într-o logică generală, proprie unei societăţi democratice, modul în care comunică întreprinderea, înscriindu-se ea însăşi în jocul opiniei, este determinant pentru de a exercita sau nu această contra-putere.

În acest sens, guvernarea întreprinderii delimitează condiţiile generale în care tehnicile de management (strategie, finanţe, resurse umane etc.) pot fi apoi dezvoltate. Studierea întreprinderilor de comerţ, turism, servicii pare o activitate greu de realizat, dacă ne gândim că obiectul analizei îl constituie, de fapt, trei tipuri diferite de întreprinderi. De aceea, găsirea specificului a trei tipuri diferite de întreprinderi se dovedeşte un demers ambiţios. Totuşi, efortul analitic porneşte de la numitorul comun al acestor tipuri de întreprinderi, lăsând deosebirile, cel puţin în această fază, deoparte. Cercetarea punctelor comune ale întreprinderilor de comerţ, turism, servicii vine în sprijinul formulării unor concluzii utile întreprinzătorilor, managerilor, administratorilor acestora.

Două aspecte ale activităţilor de comerţ, turism, servicii determină provocările manageriale şi administrative ale acestor întreprinderi.

Primul se referă la faptul că întreprinderile de comerţ, turism, servicii implică un grad ridicat de adaptare a activităţii. Principiile şi abordările manageriale utilizate în sectorul industrial, bazate pe standardizare, supervizare şi pe sarcini şi produse repetitive nu numai ca nu sunt aplicabile în sectorul comerţului, turismului, serviciilor, dar chiar pot fi periculoase.

Al doilea aspect se concretizează în faptul că majoritatea întreprinderilor de comerţ, turism, servicii dezvoltă o componentă puternică a interacţiunii face-to-face cu clienţii. Acest fapt face ca definiţiile calităţii şi service-ului să dobândească înţelesuri speciale. Calitatea şi service-ul trebuie gestionate cu atenţie, fiind condiţii ale performanţei.

Ambele caracteristici (adaptarea şi contactul cu clienţii) necesită ca întreprinderea să atragă (şi să reţină) angajaţi foarte bine pregătiţi. Din acest motiv, întreprinderile de comerţ, turism, servicii reprezintă ultima concretizare a celebrei afirmaţii „activele noastre sunt oamenii noştri”. Ceea ce întreprinderea de comerţ, turism, servicii vinde clienţilor săi este adesea mai puţin serviciile per se şi mai mult serviciile anumitor angajaţi (sau echipe).

O primă consecinţă a acestor caracteristici este aceea că întreprinderea de comerţ, turism, servicii trebuie să concureze activ pe două pieţe simultan: pe o piaţă a „output“-urilor pentru serviciile sale (oferta sa) şi pe o piaţă a „input“-urilor pentru resursele productive de care are nevoie (inclusiv forţa de muncă). Apare astfel nevoia de a echilibra solicitări contradictorii şi constrângeri impuse de cele două pieţe, care generează provocări aparte administratorilor acestor întreprinderi.

În scopul cursului nostru, apreciem că specificul întreprinderilor de comerţ, turism, servicii provine, în primul rând, din aspectele descrise în continuare.

  1. Ciclul de viaţă al întreprinderii de comerţ, turism, servicii

O caracteristică importantă a întreprinderilor de comerţ, turism, servicii vizează ciclul de viaţă al acestor întreprinderi. În general, ciclul de viaţă al unei întreprinderi este, asemenea celui al produselor, compus din patru faze: lansare, creştere, maturitate şi declin.

Această abordare este valabilă şi în cazul întreprinderilor de comerţ, turism, servicii dar, dat fiind specificul activităţii acestora, ciclul de viaţă poate dobândi trăsături specifice, pornind de la trei beneficii majore pe care le urmăresc clienţii: expertiza, experienţa şi eficienţa.

  1. Primul stadiu: expertiza

În această etapă, firma este în căutarea celor mai potriviţi angajaţi, de regulă cu experienţă, programele de trening completează pregătirea acestora, se stabilesc proceduri/standarde de acţiune, în general se „construieşte“ expertiza firmei. Din punct de vedere al marketingului, în această etapă este recomandat ca întreprinderea să fie cât mai prezentă în media, reprezentanţi ai acesteia să publice articole (sau chiar cărţi), să intervină cu opinii competente în situaţii de interes public, cu alte cuvinte, să întreprindă demersuri care să îi construiască firmei imaginea de „expert“.

  1. Al doilea stadiu: experienţa

În această etapă, firma are acumulată suficientă practică din contractele/activităţile anterioare, astfel încât acum poate să identifice, documenteze şi promoveze cunoştinţele/abilităţile specifice, prin broşuri care să descrie experienţa, prin scrisori de tip newsletter adresate clienţilor sau chiar prin organizarea de seminarii pe teme legate de aria de experienţă.

În stadiul experienţei, întreprinderea tinde spre o clientelă mai clar ţintită şi mai stabilă, stabilirea de relaţii de durată devenind tot mai importantă. Activitatea este orientată mai puţin spre diagnoză şi mai mult pe sarcini predictibile. Ca atare, poate creşte ponderea tinerilor în totalul angajaţilor, atâta vreme cât pregătirea capătă aspecte formale şi se poate baza pe manuale de practică.

  1. Al treilea stadiu: eficienţa

În această etapă firma poate demonstra că a stabilit sisteme şi proceduri pentru gestionarea diferitelor tipuri de probleme. Costurile, rapiditatea şi alte caracteristici vin în primul rând, iar dezvoltarea tacticilor de acţiune implică elaborarea de broşuri clar ţintite şi înalt specializate, prezentări competitive şi, în unele domenii (cum ar fi contabilitatea, medicina, arhitectura, investiţiile bancare), utilizarea unei publicităţi selective care să promoveze servicii specifice.

Dincolo de nevoia accentuată de „judecăţi de valoare“ în practica bazată pe expertiză (etapa anterioară) care se regăseşte şi aici, practica eficienţei are o nevoie ridicată de sisteme de măsurare pe termen scurt atât a asigurării calităţii, cât şi a productivităţii.

Pe lângă un stil de leadership „inspiraţional”, practica bazată pe eficienţă are nevoie de manageri disciplinaţi, organizaţi şi foarte bine orientaţi.

Valoarea adăugată în firmă se bazează într-o măsură foarte mare pe sisteme de operare, proceduri şi programe de marketing şi mai puţin pe talente individuale.

Ceea ce este important legat de acest ciclu de viaţă, este faptul că el nu este obligatoriu de parcurs de fiecare întreprindere. Dată fiind marea diversitate a nevoilor clienţilor, pe piaţă există mult spaţiu pentru toate tipurile de întreprinderi de comerţ, turism, servicii. Întotdeauna va fi nevoie de firme bazate pe expertiză, pe experienţă sau pe eficienţă. Fiecare dintre acestea, conduse corespunzător, poate avea acelaşi succes ca oricare alta. Este vizibil faptul că aceste întreprinderi sunt conduse şi funcţionează în moduri foarte diferite. Mesajul este simplu: potriviţi practica managementului practicii din întreprindere.

  1. Calitatea muncii/activităţii nu înseamnă calitatea serviciilor

Calitatea muncii nu înseamnă automat calitatea serviciilor prestate clienţilor. Să presupunem următorul scenariu: un individ îşi repară autoturismul la un atelier nou deschis. O săptămână-două mai târziu, o vecină, curioasă să afle dacă ar trebui să apeleze la acel nou atelier de reparaţii auto, îl întreabă: „Au reparat maşina?“ „Cred că darăspunde vecinul. „Merge bine, şi, deci, presupun că au făcut o treabă bună “. Apoi vecina pune o a doua întrebare foarte interesantă:„Ai primit un serviciu de calitate?“ Ce vrea să însemne această a doua întrebare? Repararea unei maşini nu înseamnă un serviciu? Da şi nu! Repararea maşinii reprezintă o parte a serviciului şi încă una importantă, însă doar repararea în sine nu constituie un serviciu de calitate.

Un serviciu de calitate înseamnă întreaga gamă de activităţi sau aspecte care influenţează satisfacţia unui client: accesibilitate, promptitudine, explicaţii oferite clienţilor (într-un limbaj corespunzător nivelului de înţelegere al fiecăruia) despre ceea ce au descoperit, ce au făcut şi de ce.

Este important de remarcat că în timp ce produsele sunt consumate, serviciile sunt experimentate, simţite. Întreprinzătorul-prestator este (sau ar trebui să fie) un manager al experienţelor clienţilor la fel de priceput pe cât este în executarea sarcinilor tehnice. Pe scurt, clientul are o anumită percepţie asupra calităţii serviciilor, ceea ce poate conduce la „prima lege în domeniul serviciilor“:

SATISFACŢIA = PERCEPŢIE – AŞTEPTARE

Dacă un client percepe serviciul la un anumit nivel dar aşteaptă ceva mai mult (sau diferit), atunci el va fi nesatisfăcut.

Semnificaţia acestei aparent simple formule rezidă în observaţia că atât percepţiile cât şi aşteptările nu reflectă în mod necesar realitatea. Ambele sunt mai degrabă o stare psihologică. De aceea, provocarea majoră a unui întreprinzător-prestator este să managerizeze nu doar ceea ce poate face pentru clienţi, ci şi aşteptările şi percepţiile acestora. De aici apare nevoia centrării pe client. Se spune că cele mai importante chei ale succesului unui prestator de servicii sunt: disponibilitatea, amabilitatea şi abilitatea (profesională)[1].

Concluzia în acest moment poate fi următoarea: îmbunătăţirea calităţii muncii poate fi costisitoare şi greu de demonstrat; îmbunătăţirea calităţii serviciului prestat poate costa mai puţin, poate genera o atitudine mai responsabilă din partea angajaţilor şi poate fi cu mult mai vizibilă pentru clienţi.

RESPONSABILITATEA SOCIALĂ A ÎNTREPRINDERII

Este general acceptat că afacerile desfăşurate în organizaţie produc rezultate diverse, atât bune cât şi rele.

Beneficiile aduse de organizaţii sunt:

  1. bunuri şi servicii necesare oamenilor;
  2. venituri (pentru salariaţi, acţionari şi buget de stat şi local);
  3. acumulare de cunoştinţe şi experienţă;
  4. locuri de muncă, statut social pentru angajaţi, dezvoltare personală a angajaţilor;
  5. prestigiu pentru comunitatea locală;
  6. stabilitate şi creştere economică pentru economia naţională.

Prejudiciile aduse de organizaţii pot fi:

  1. poluare;
  2. produse riscante (ex: jucării periculoase), nocive (ex: droguri, pornografie, idei nocive);
  3. condiţii de lucru nesigure;
  4. discriminare faţă de angajaţi sau clienţi;
  5. inechitate, stres, îmbolnăviţi pentru angajaţi.

Din existenţa acestora se ridică o problemă economică importantă: responsabilitatea socială a organizaţiei.

Responsabilitate socială se poate defini prin obligaţiile organizaţiei, ţinând cont de impactul pe care aceasta îl are asupra oamenilor şi a societăţii în general. Exprimă ideea că organizaţia are impact asupra oamenilor şi a societăţii.

Sunt două logici după care putem răspunde la întrebarea care este responsabilitatea organizaţiei economice.

  1. Logica economică: organizaţia economică răspunde faţă de acţionari, nu faţă de societate, obligaţia sa constând în maximizarea profitului.
  2. Logica socio-economică: organizaţiile economice au responsabilitate faţă de toţi factorii de interes, nu numai faţă de proprietari.

Argumente pro şi contra responabilităţii organizaţiei în logica economică Argumentele pentru perspectiva răspunderii exclusive faţă de acţionari sunt cel mai bine sistematizate de economiştii Buono şi Nichols (1985) în şase propoziţii:

  1. Firma este proprietatea privată a unui proprietar sau a acţionarilor care au interesul de a maximiza profitul.
  2. Acţionarii numesc managementul, care este agentul lor ce asigură realizarea interesului lor.
  3. Managementul trebuie să utilizeze resursele pentru maximizarea profitului.
  4. Utilizarea resurselor în alte scopuri (ex: pentru acţiuni sociale) reprezintă o violare a încrederii acordate.
  5. Pe o piaţă competitivă şi funcţională, firmele care urmăresc să-şi maximizeze profitul încheie tranzacţii în mod reciproc avantajos.
  6. Firmele îşi dovedesc responsabilitatea socială dacă maximizează profitul respectând regulile jocului pieţei şi al concurenţei.

Argumente pro şi contra responsabilităţii sociale în logica socio-economică

Argumente pro:

  1. Firmele sunt creaţii ale societăţii şi trebuie să servească societatea.
  2. Deciziile firmei trebuie să realizeze un echilibru între interesele tuturor factorilor de interes.
  3. Prin acţiuni sociale contribuie la dezvoltarea comunităţilor locale şi a societăţii şi la pacea socială; acestea sunt şi în interesul organizaţiei.
  4. Prin acţiuni sociale imaginea firmei se îmbunătăţeşte în mod profitabil, cu efecte pe termen lung.

Argumente contra:

  1. Managementul firmei nu este bine pregătit pentru a se ocupa cu problemele sociale; alţi factori au pregătirea necesară pentru a se ocupa cu aceste probleme.
  2. Managementul nu ştie cum să definească problemele sociale; nu ar face decât să le definească după o interpretare subiectivă a ceea ce înseamnă „binele general“. Pe baza acestei interpretări ar întreprinde acţiuni greşite.

                        ANTREPRENORUL PROMOTORUL AFACERILOR

CONCEPTUL DE ÎNTREPRINZĂTOR

Definiţie şi evoluţia conceptului de întreprinzător

Noţiunea de ”întreprinzător” provine din  cuvântul franţuzesc ”entreprendre”, care înseamnă a întreprinde, a se apuca de făcut ceva, a se angaja în ceva. În decursul timpului, aceasta noţiune a avut diferite semnificaţii. Iată care sunt câteva dintre acestea.

Perioada timpurie. În timpurile mai vechi, întreprinzătorul tipic putea fi găsit în rândul militarilor şi negustorilor. În acel timp, războaiele se purtau adesea din motive economice. Conducătorii militari, asumându-şi riscuri considerabile, printr-o strategie de succes puteau obţine câştiguri substanţiale.  Negustorii acelor timpuri îşi riscau şi ei averile.

De multe ori negustorul şi aventurierul puteau fi găsiţi în aceeaşi persoană.  Marco Polo, de exemplu, a fost un aventurier care a căutat să stabilească rute comerciale spre Extremul Orient.

Negustorul-aventurier îşi asuma riscul fizic şi emoţional al unei asemenea acţiuni, iar capitalistul pe cel economic. La sfârşitul misiunii, capitalistul primea 75% din câştig, iar negustorul restul.

Evul mediu. Datorită faptului că în evul mediu comerţul era considerat un act degradant şi a restricţiilor impuse de biserică asupra ofertei de capital, întreprinzătorul tipic era un cleric. Acesta avea ca însărcinare construirea de mari lucrări arhitecturale, precum castele şi fortificaţii, clădiri publice, mănăstiri şi catedrale.

Angajat în asemenea proiecte uriaşe, întreprinzătorul nu îşi asuma nici un risc, ci mai degrabă era un conducător de proiect ce folosea resursele furnizate de cele mai multe ori de guvern.

Deşi preocupaţi în primul rând de deontologie, scriitorii evului mediu au afirmat totuşi că un bun negustor trebuie să fie cumpănit în ale riscului, bine informat asupra calităţii, preţului şi costului mărfurilor, atent la detalii şi pregătit sufleteşte în caz de eşec.

Secolul al XVII-lea. Întreprinzătorul din secolul al XVII-lea era persoana care încheia un aranjament contractual cu guvernul pentru a presta un serviciu sau a achiziţiona un anumit produs, asumându-şi riscul unei astfel de tranzacţii.

Deoarece preţul din contract era fix, întreprinzătorul putea câştiga sau pierde în urma tranzacţiei, după cum cumpăra la un preţ mai mic sau mai mare.

În Anglia, speculatorii de pamânt şi fermierii erau consideraţi întreprinzători.

Secolul al XVIII-lea. Rolul întreprinzătorului în teoria economică este  recunoscut pentru prima dată în acest secol. Richard Cantillon, economist francez, a asociat asumarea riscului în economie cu întreprinzătorul. Pentru Cantillon, întreprinzătorul este o persoană care îşi asumă riscuri întrucât “cumpără la un preţ cert şi vinde la un preţ incert, prin urmare acţionează în condiţii de risc”. El consideră întreprinzătorul figura principală din economie.

În aceeaşi perioadă, în Anglia are loc revoluţia industrială, proces în care întreprinzătorul avea un rol vizibil în asumarea riscului şi transformarea resurselor.

Termenul de “aventurier”, asociat întreprinzătorului, a lăsat treptat locul celui de “undertaker” – întreprinzător, despre care Adam Smith a scris că a devenit sinonim cu omul de afaceri obişnuit.

Tot în această perioadă întreprinzătorul a fost deosebit de capitalist. Multe invenţii din perioada revoluţiei industriale nu ar fi fost posibile fără sprijinul persoanelor care deţineau capital, însă nu aveau un spirit întreprinzător.

Thomas Edison, de exemplu,  pentru a realiza experimentele în domeniul electricităţii şi chimiei a recurs la diverse surse private de capital.

Secolul al XIX-lea.  Întreprinzătorul a fost privit în acest secol mai mult din perspectivă economică.  El nu era deosebit, de regulă, de manager.  Pentru prima dată în literatura economică activitatea antreprenorială devine în mod virtual sinonimă cu managementul, în sensul contemporan al cuvântului.

După economistul francez J.B. Say, întreprinzătorul este un supraveghetor şi un administrator. “El este chemat să estimeze cu o bună acurateţe importanţa unui produs, să estimeze nivelul cererii şi al mijloacelor de producţie; la un moment dat el trebuie să angajeze un număr mare de salariaţi, în alt moment să comande sau să cumpere materii prime, să găsească consumatori şi să acorde o atenţie permanentă ordinii şi economiei. Într-un cuvânt, el trebuie să posede arta supravegherii şi administrării”.

Subliniind calităţile necesare unui întreprinzător, Say afirmă: “Întreprinzătorului i se cere o combinaţie de calităţi morale, judecată, perseverenţă şi cunoaşterea lumii şi a afacerilor.

În Anglia, termenul de “undertaker” a dobândit, din motive încă neclare, semnificaţia de antreprenor de pompe funebre, termenul de “capitalist” înlocuindu-l  pe cel de “undertaker”.

În Germania se face  distincţie între întreprinzător şi manager.  “Întreprinzătorul este supus grijilor şi agitaţiei specifice lumii afacerilor; el nu doarme nopţi întregi, preocupat de gândul de a evita eşecul. În schimb,  managerul, dacă a lucrat bine în timpul zilei şi este şi el obosit, poate dormi profund, fără griji, cu conştiinţa datoriei împlinite”.

Întreprinzătorul este considerat atât un inovator cât şi un asumator de riscuri,  venitul acestuia fiind format din două părţi: un venit aferent “riscului antreprenorial” şi altul cuvenit “ingeniozităţii”.

Şi în S.U.A. se acordă atenţie începând din acest secol întreprinzătorului. Acesta este diferit de capitalist şi considerat “agentul principal de producţie”. Întreprinzătorul de succes are putere de previziune, aptitudini organizatorice şi administrative, energie neobişnuită şi alte calităţi de lider. F. Walker identifică patru categorii de întreprinzători: “În primul rând sunt acele persoane uimitor de înzestrate, a căror acţiuni comerciale au aerul magiei: care au o putere de previziune remarcabilă, care sunt foarte fermi şi hotărâţi ca temperament, care înţeleg şi sesizează pericolele, care nu sunt descurajaţi niciodată de şocurile dezastrelor, care au o aşa înrâurire asupra celorlalţi, încât toţi cei ce intră în contact cu el capătă vigoare. Urmează, în ordine descrescândă, acea categorie de persoane foarte talentate compusă din persoane de o autoritate naturală, inteligenţi, prompţi şi hotărâţi în acţiunile lor.

Următorii sunt persoanele care fac afaceri rezonabil de bine, deşi mai mult din străduinţă decât din geniu. În sfârşit, sunt acei câştigători norocoşi, care reuşesc uneori, însă de cele mai multe ori nu, oameni care sunt în afaceri datorită supraestimării calităţilor lor sau poate datorită încurajaţi de parţialitatea prietenilor, care au dorit să le încredinţeze capitalul lor comercial sau bancar”.

Secolul al XX-lea. În secolul al XX-lea, întreprinzătorul a devenit sinonim sau cel puţin asociat cu întreprinderea liberă şi capitalismul. El este recunoscut ca fiind un agent al schimbării. Întreprinzătorul este o persoană creativă, cu idei inovatoare de afaceri, care contribuie la creşterea şi profitabilitatea întreprinderii.

  1. Schumpeter a afirmat ca întreprinzătorul este persoana ce inovează, care realizează “combinaţii noi” în producţie. “Realizarea de combinaţii noi noi o numim “întreprindere”, indivizii a căror funcţie este să le realizeze îi numim “întreprinzători”. Întreprinzătorul nu trebuie să fie neapărat un inventator

“Realizarea unei îmbunătăţiri este o sarcină complet diferită de inventarea ei, una suplimentară, care  care cere cu totul alte aptitudini. Deşi întreprinzătorii pot fi, desigur, şi inventatori, aşa după cum pot fi şi capitalişti, ei sunt inventatori nu prin natura funcţiei, ci prin coincidenţă şi invers. De altfel, inovaţiile, pe care prin natura funcţiei trebuie să le realizeze întreprinzătorii, nu necesită neapărat să fie invenţii.

Întreprinzătorul a fost analizat şi din punct de vedere psihologic. Astfel, el este considerat o persoană cu o mare nevoie de împlinire personală.

De asemenea, securitatea, prestigiul, puterea şi serviciile aduse societăţii sunt motive importante pentru maximizarea profitului.

Cum definim întreprinzătorul. Nu există o definiţie acceptată unanim privind întreprinzătorul. Unii autori consideră că întreprinzătorul este persoana care îşi asumă responsabilitatea identificării şi obţinerii resurselor necesare înfiinţării unei afaceri, accentul punându-se în acest caz pe procesul de iniţiere a unei afaceri.

Alţi autori consideră că întreprinzătorul este cel care gestionează resursele necesare iniţierii şi/sau dezvoltării afacerilor care se concentrează  pe inovaţie şi  elaborarea de noi produse sau servicii.

Potrivit acestei definiţii, întreprinzător este cel ce nu doar înfiinţează o afacere, ci are şi spirit inovativ. În acest fel, întreprinzătorii se pot găsi şi în marile firme şi în sectoarele publice.

Întreprinzătorul este privit şi ca persoana care îşi asumă riscul organizării resurselor ce crează bogăţie.

Deşi fiecare din aceste puncte de vedere privesc întreprinzătorul dintr-o perspectivă sensibil diferită, ele cuprind noţiuni similare precum iniţiere, organizare, inovare, creare de bogăţie şi asumarea riscului.

De asemenea, aceste puncte de vedere sunt cumva restrictive întrucât întreprinzătorii pot fi găsiţi în orice domeniu: educaţie, medicină, cercetare, drept, arhitectură, inginerie, activităţi sociale etc. Pentru a cuprinde toate aceste aspecte, vom da următoarea definiţie a întreprinzătorului, care va sta la baza întregii cărţi.

Întreprinzătorul este persoana care iniţiază şi derulează o acţiune, asumându-şi riscurile asociate inovării, în schimbul unor satisfacţii materiale sau personale.

Aceasta definiţie subliniază patru aspecte esenţiale ale întreprinzătorului.

             În primul rând, întreprinzătorul este persoana ce iniţiază şi derulează o acţiune.  El este un iniţiator în domeniul său de activitate. Cel mai larg domeniu de manifestare al întreprinzătorului este cel economic.

             În al doilea rând, întreprinzătorul îşi asumă riscurile derivate din acţiunea sa. Aceste riscuri pot fi financiare, psihice sau sociale.

             În al treilea rând, întreprinzătorul este un inovator. El realizează mereu combinaţii noi ale lucrurilor existente. În unele situaţii, el este chiar inventator.

             În ultimul rând, întreprinzătorul poate avea satisfacţii în munca sa. Acestea pot fi de ordin material, psihologic, moral sau social.

Întreprinzători şi manageri

Iniţierea unei afaceri este în mod clar o activitate complexă. Ea presupune un simţ de previziune deosebit referitor la toate aspectele legate de afacere. În plus, ea cere o anume atitudine cu privire la activitatea managerială. Aceasta derivă din rolul şi responsabilităţile unice pe care le are întreprinzătorul.

Dacă un manager are doar responsabilitatea unui anumit aspect legat de o funcţie specifică, întreprinzătorul este responsabil pentru întreaga afacere.

Întreprinzătorul se deosebeşte de manager şi din punct de vedere al comportamentului în practicile de afaceri. Acestea diferă în toate sferele de activitate ale afacerii.

În continuare vom descrie comportamentul antreprenorial şi managerial în şase domenii critice ale afacerii: orientare strategică, fructificarea oportunităţii, angajarea resurselor, controlul resurselor, structura conducerii şi politica de recompense.

  1. Orientare strategică. Orientarea strategică este acea dimensiune a afacerii care abordează factorii ce duc la elaborarea strategiei firmei. Această orientare este determinată de modul de fructificare a oportunităţii.

Întreprinzătorul are tendinţa de exploatare a oportunităţilor existente în mediul său de afaceri, fără a fi constrâns de disponibilitatea resurselor.

Managerul, deşi recunoaşte necesitatea fructificării oportunităţilor, se concentrează în primul rând pe modul de utilizare a resurselor disponibile şi pe care le poate controla.

Această dimensiune reliefează una din principalele trăsături ale întreprinzătorului – creativitatea şi spiritul novator.

Comportamentul antreprenorial al acestei orientări este favorizat de următorii factori: diminuarea marjei oportunităţilor de afaceri, schimbări rapide în tehnologie, modificarea dorinţei şi capacităţii de cumpărare a noilor produse sau servicii, reglementările guvernamentale în domeniul afacerilor.

Comportamentul managerial al acestei orientări este favorizat de factori precum existenţa contractelor de muncă, criteriile de performanţă privind utilizarea resurselor existente şi sistemul de planificare pe termen lung.

  1. Fructificarea oportunităţii. Gradul de implicare şi exploatare a unei oportunităţi este diferit la întreprinzător faţă de manager.

Întreprinzătorul doreşte să profite de oportunitatea apărută foarte rapid, pe termen scurt, într-un mod aproape revoluţionar. De aceea, se şi consideră de către unele persoane că întreprinzătorii şi-ar asuma riscuri exagerate.

Managerul  se angajează în oportunităţi de lungă durată, într-un ritm mai lent, evolutiv, dar care poate părea staţionar.

Comportamentul antreprenorial în fructificarea oportunităţii este favorizat de următorii factori: orientarea spre acţiune, preponderenţa deciziilor pe termen scurt, gestiunea flexibilă a riscului, un număr redus de elemente constitutive ale deciziei.

Comportamentul managerial în fructificarea oportunităţii este favorizat, prin contrast, de următorii factori: un număr mare de elemente constitutive ale deciziei, care reduc flexibilitatea;  strategia evoluţionară, care urmăreşte consensul; reducerea riscului; gestiunea crizei, care presupune acceptarea numai a acelor acţiuni care  sunt compatibile cu resursele actuale ale firmei.

  1. Angajarea resurselor. Întreprinzătorii se angajează într-un proces multistadial de folosire a resurselor, cu un grad redus de implicare la fiecare stadiu. Ei încearcă să maximizeze valoarea creată prin minimizarea volumului de resurse implicat, desigur, cu preţul asumării unei risc mai mare.

Orientarea antreprenorială cere să se facă un pic mai mult cu un pic mai puţin.

Managerii se concentrează pe utilizarea unistadială a resurselor, cu un grad ridicat de implicare şi numai după o evaluare detaliată.

Comportamentul antreprenorial este favorizat de următorii factori: nevoia previzibilă de resurse, lipsa controlului pe termen lung, nevoile sociale, cererea internaţională.

Comportamentul managerial este determinat de următorii factori: reducerea riscului personal, datorită disponibilităţii resurselor; politica de stimulente; eficienţa managerială, care cere un profit stabil; sistemul de alocare a capitalului; sistemul planificării formale.

  1. Controlul resurselor. Întreprinzătorul este adeptul folosirii deprinderilor, talentului şi ideilor altora. El caută să folosească aceste resurse într-un mod cât mai corespunzător.

Managerul doreşte, în schimb, să deţină proprietatea şi controlul resurselor sau să angajeze personalul necesar realizării sarcinilor. El este interesat în primul rând de utilizarea eficientă a resurselor de care dispune.

Comportamentul antreprenorial în controlul resurselor este favorizat de următorii factori: specializarea crescândă a resurselor; durata mare de viaţă a resurselor, comparativ cu necesităţile; riscul învechirii şi demodării; riscul inerent oricărei afaceri de început; folosirea temporară a unor resurse.

Comportamentul managerial este favorizat de factori precum: putere, statut şi răsplată financiară; coordonare; eficienţă; inerţia şi costul schimbării; structura ramurii.

  1. Structura de conducere.

Întreprinzătorul doreşte să cunoască în mod direct fiecare domeniu al afacerii. Faptul că el închiriază resursele necesare şi nu foloseşte salariaţi proprii determină dezvoltarea unei structuri informale de conducere.

Managerul, pe de altă parte, vede relaţiile de conducere mai formal, cu precizarea drepturilor şi obligaţiilor specifice atribuite prin delegarea sarcinilor. Aceasta decurge direct din folosirea resurselor şi salariaţilor proprii.

Unii autori au încercat să facă distincţie între întreprinzători şi manageri, sugerând că este exclus ca un bun întreprinzător să fie şi bun manager. Întreprinzătorul este privit ca o persoană egocentrică şi idiosincratică şi, prin urmare, incapabil de a conduce. Totuşi, deşi sarcinile manageriale sunt substanţial diferite de cele antreprenoriale, talentul managerial este, cu toate acestea, esenţial.  Variaţia se datorează alegerii mijloacelor specifice.

Comportamentul antreprenorial este favorizat de factori precum: nevoia coordonării unor resurse necontrolabile; flexibilitatea în conducere; necesitatea controlului; dorinţa de independenţă a salariaţilor.

Comportamentul managerial este favorizat de unii factori precum: necesitatea definirii clare a autorităţii şi responsabilităţii; cultura organizaţională; sistemul de recompense; teoria conducerii.

  1. Sistemul de recompense.

Întreprinzătorul se concentrează în mod explicit pe crearea şi realizarea de valoare. Cei ce au investit bani în crearea afacerii vor dori să-i recupereze cât mai repede. Ca un corolar al concepţiei bazată pe crearea de valoare, firmele antreprenoriale tind să-şi  fundamenteze sistemul de recompense pe performanţe –  acolo unde performanţa este strâns legată de valoare. De asemenea, firmele antreprenoriale preferă să recompenseze mai degrabă echipele decât indivizii.

Managerul se concentrează mai puţin asupra maximizării şi distribuirii valorii. El are în vedere, atunci când iau deciziile, în special protejarea poziţiei lui şi siguranţa postului. Sistemul de recompense  se bazează în primul rând pe responsabilităţile individuale şi pe performanţele privind realizarea obiectivelor privind profiturile pe termen scurt.                 Recompensele au menirea de a stimula creşterea nivelurilor de responsabilitate.

Comportamentul antreprenorial este încurajat de următorii factori: speranţele individuale, cerinţele investitorilor, concurenţa.

Comportamentul managerial apare ca urmare a presiunii unor factori precum: normele sociale, evaluarea anuală a performanţelor, cerinţele acţionarilor publici.

În concluzie, privit prin prisma comportamentului în practicile de afaceri, întreprinzătorul diferă în multe privinţe de manager. Se poate spune că toţi întreprinzătorii sunt manageri, în sensul că ei trebuie să-şi conducă propria afacere, însă nu toţi managerii sunt şi întreprinzători. Aceasta pentru ca în bună măsură marile firme au devenit foarte structurate cu reguli stricte necesare controlării unor entităţi de o asemenea mărime. Micile firme nu au aceste probleme.

Antreprenoriatul conţine o bună doză de management. Însă antreprenoriatul şi managementul nu sunt sinonime.  Antreprenoriatul presupune un management specific, cu propriile sale concepte, scopuri şi metode.  El se bazează pe gestiunea riscului şi nu pe minimizarea acestuia, pe orientarea spre oportunităţi şi nu spre resurse, pe acţiune şi nu pe analiză, pe o structură informală, suplă de conducere şi nu pe una formală. Aceste caracteristici derivă şi din trăsăturile specifice întreprinzătorului.

Sintetic, diferenţele dintre întreprinzător şi manager sunt redate în tabelul 1.1.

Din perspectiva trăsăturilor personale se poate afirma că unii întreprinzători vor putea deveni cu dificultate manageri în firme mari, întrucât aici spiritul antreprenorial este în mare parte îngrădit. Pe de altă parte, managerii din firmele mari pot deveni întreprinzători de succes, atunci când au calităţile antreprenoriale necesare şi când împrejurările le oferă oportunităţi de afaceri viabile.


Ultimile din

Mergi la SUS