Pe ecran, Alexandru stătea în biroul de acasă.
Purta aceeași cămașă bleumarin pe care o alegea de fiecare dată când avea întâlniri importante. În spatele lui, biblioteca din living se profila clar și, lângă ea, fotografia noastră de la nuntă.
Pentru o clipă am uitat că nu mai trăia.
Părea atât de viu, încât m-a durut fizic.
El își ridică privirea și o fixă direct în cameră.
— Dacă vedeți acest mesaj, înseamnă că nu mai sunt în viață. Și mai înseamnă că mama mea încearcă exact ce știam că va încerca.
În biserică se așternu o liniște tăioasă.
Doamna Victoria își încordă maxilarul.
— Alexandru… ce glumă proastă e asta? murmură ea.
Dar vocea lui continuă, neclintită.
— Mamă, dacă tocmai ai numit-o pe Irina „incubator”, să știi că nu meriți nici măcar să-i rostești numele.
Un murmur lung trecu ca un val prin toată biserica.
Bianca făcu un pas înapoi.
Alexandru luă un dosar și îl ridică, astfel încât camera să îl vadă.
— În primul rând, testul ADN pe care îl aveți este fals. Am făcut eu unul, personal, acum trei luni, după ce am aflat că cineva încerca să mituiască un laborator.
Adrian desfăcu în clipa aceea una dintre serviete și scoase mai multe documente ștampilate.
— Aici sunt actele originale, spuse el răspicat. Semnate și autentificate.
Toate privirile se întoarseră spre doamna Victoria.
Fața ei se făcu ca varul.
— Minte! izbucni ea. Totul e inventat!
Alexandru își păstră tonul calm:
— Și pentru că știam cât de departe poate ajunge propria mea familie, am schimbat testamentul acum două luni.
Bianca scăpă verigheta din mână.
Inelul lovi marmura cu un clinchet aspru.
Eu stăteam nemișcată, abia respirând.
— Casa din Pipera, toate conturile mele, acțiunile și drepturile asupra firmei merg exclusiv către soția mea, Irina Dumitrescu, și către fiul nostru.
Doamna Victoria începu să tremure vizibil.
— Nu… nu… așa ceva nu se poate…
Alexandru își coborî pentru câteva secunde privirea, apoi spuse ceea ce nimeni nu se aștepta să audă.
— Iar mamei mele îi las exact ce mi-a oferit și ea toată viața: control, manipulare și rușine.
O jenă grea se așeză peste chipurile celor prezenți, care acum o priveau pe doamna Victoria altfel.
Câțiva oameni de afaceri șușoteau între ei, neliniștiți.
Alexandru continuă fără ezitare:
— Există și înregistrări video, conversații și dovezi financiare care arată cum mama mea și sora mea au încercat anul trecut să mă declare incapabil psihic, ca să preia compania.
Un domn în vârstă, din primul rând, își scoase ochelarii șocat.
Bianca izbucni în plâns.
— Mamă… spune ceva…
Dar doamna Victoria nu mai găsea cuvinte.
Atunci, Alexandru își întoarse din nou privirea spre cameră și vocea i se îmblânzi.
— Irina… iubirea mea… dacă vezi asta, înseamnă că nu am reușit să mă întorc acasă la tine și la băiatul nostru.
Mi-am dus palma la gură și am izbucnit în lacrimi.
— Tu ai fost singurul lucru adevărat din viața mea. Când pentru toți eram doar un nume, tu m-ai văzut ca pe un om.
Biserica amuți complet.
Nici preotul nu se mai clintise.
— Și încă ceva, spuse Alexandru. Accidentul meu nu a fost complet un accident.
Toți încremeniră.
Adrian ridică imediat o altă mapă.
— Cu două zile înainte să mor, am depus la notar și la poliție documente despre sabotarea mașinii mele. Dacă mi se întâmplă ceva, investigația trebuie dusă mai departe.
Un țipăt scurt îi scăpă Biancăi.
Doamna Victoria se clătină, aproape prăbușindu-se pe bancă.
— Alexandru, nu! șopti ea disperată.
Dar înregistrarea mergea mai departe, implacabilă.
— Dacă mama mea și sora mea sunt încă în libertate când se difuzează acest mesaj, înseamnă că autoritățile nu au încheiat ancheta. Dar o vor încheia.
În spatele bisericii se auziră pași grei.
Doi polițiști și un procuror intrară pe ușa laterală.
Atunci am înțeles de ce Adrian întârziase.
Nu venise singur.
Doamna Victoria se ridică brusc.
— Este o absurditate! Eu sunt mama lui!
Procurorul se apropie cu un calm rece.
— Doamnă Victoria Dumitrescu, trebuie să ne însoțiți pentru declarații privind tentativă de fraudă, fals în acte și suspiciuni de sabotaj.
Bianca intră în isterie.
— Mamă! Fă ceva!
Dar, pentru prima dată, doamna Victoria nu mai avea nicio putere.
Cei care, cu doar câteva minute în urmă, mă priveau ca pe o impostoare, îmi făceau acum loc în tăcere.
Adrian se apropie de mine.
Fără un cuvânt, îmi întinse verigheta.
Am luat-o cu mâinile tremurânde și am strâns-o la piept.
— Alexandru a pregătit totul, îmi șopti. Știa că vor încerca să te distrugă.
Mi-am ridicat ochii spre sicriu.
Iar pentru prima dată de la accident, n-am mai simțit doar durerea covârșitoare.
Am simțit că, și după moarte, Alexandru încă mă proteja.
Afară se pornise o ploaie măruntă.
Polițiștii le conduceau pe doamna Victoria și pe Bianca spre ieșire, sub privirile reci ale celor de față.
Eu am rămas lângă sicriul soțului meu, cu o mână pe burtă și cealaltă strângând verigheta.
Nu mai eram fata săracă din Rahova, pe care o umileau la mesele lor elegante.
Eram soția lui Alexandru Dumitrescu.
Și mama copilului pe care el îl iubise mai mult decât orice pe lume.
Aceasta este o poveste bazată pe informații fictive și nu trebuie luată ca atare. Este o poveste recreațională ca oricare alta, iar asemănările cu viața reală sunt pur întâmplătoare.
