Copil fiind, amintirile mele despre strângerea porumbului târziu în toamnă au rămas înrădăcinate adânc în sufletul meu. Erau vremuri în care clăcile adunau întreaga comunitate laolaltă, transformând munca grea de pe câmp într-un prilej de sărbătoare și comuniune. Era mai mult decât o simplă adunare pentru a desfăca păpușoiul, era o ocazie de a ne reconecta unii cu alții, de a ne bucura de momente împreună și de a duce mai departe tradiții vechi de secole.
Desfăcatul Porumbului și Începutul Clăcii
Pe măsură ce frunzele îngălbenite cădeau din copaci și frigul se instala peste sat, porumbul își aștepta rândul să fie adunat. Cu o săptămână înainte de începerea clăcii, vestea circula rapid prin comunitate, iar oamenii știau că urmează să-și aducă aportul, fiecare la rândul său. Clăca se organiza pe rând la fiecare casă, iar desfăcatul porumbului începea în zorii zilei, când vecinii, rudele și prietenii soseau cu căruțele și uneltele pregătite.
Odată ajunși pe câmp, munca începea. Din toate colțurile, femeile, fetele, bătrânii și feciorii se adunau pentru a desfăca porumbul, stând în cercuri strânse și lucrând împreună. Atmosfera era veselă, căci în mijlocul muncii se strecurau povestiri, ghicitori, glume și cântece de-ale locului. În timp ce unii triau boabele, alții aranjau știuleții mari și plini de boabe, pe care femeile îi împleteau în cununi și îi agățau la streașina casei, ca pe niște bijuterii naturale, simboluri ale belșugului și rodniciei.
Munca de Echipa și Ajutorul Reciproc
Sătenii nu doar că desfăcau porumbul, ci îl și încărcau în căruțe, folosind sacii și coșărci mari de nuiele, țesute cu grijă. După ce porumbul era încărcat, fiecare căruță pornea încet către gospodăria gazdei, unde boabele erau depozitate și păstrate pentru iarna ce urma să vină. Era o muncă grea, dar faptul că o făceau împreună transforma totul într-un moment plin de sens. Nu se simțea niciodată povara muncii fizice atunci când toți își dădeau mâna și contribuiau pentru binele comun.
Clăcile nu se rezumau însă doar la desfăcatul porumbului. Într-o comunitate unde toți se bazau unii pe alții, oamenii organizau clăci pentru diverse activități agricole sau casnice. Fie că era vorba de cosit, de secerat, de transportul gunoiului pe ogor sau de tăiatul lemnelor pentru foc, fiecare ocazie era un motiv de întrajutorare. Atunci când cineva ridica o căsuță nouă, clăca era la fel de necesară și la fel de veselă, căci oamenii își lăsau treburile și veneau să ofere o mână de ajutor.
Petrecerea și Bucuria Clăcii
Spre finalul zilei, pe măsură ce ultimii știuleți erau desfăcați și adunați, gazda răsplătea pe toți cei care au muncit din greu. Un pahar de țuică, câte o cană de vin din cel mai bun butoi și, în cele din urmă, o masă îmbelșugată erau pregătite pentru cei care au pus umărul la treabă. Mâncărurile simple, dar pline de savoare, erau așezate pe o masă lungă în mijlocul curții, și fiecare se așeza, împărtășind nu doar bucatele, ci și râsul, poveștile și planurile de viitor.
După ce mesele erau golite și farfuriile adunate, începea jocul. Flăcăii prindeau fetele și, glumind, le puneau pănuși sub haine, spre hazul tuturor. Acesta era doar preludiul dansului care urma, căci, după ce curtea era măturată și pănușile strânse, toți se adunau pentru hora care se învârtea până târziu în noapte. Cântecele răsunau în toată curtea, iar chiuielile flăcăilor se auzeau până departe.
Claca – Un Mod de Viață
Aceste clăci erau, de fapt, mai mult decât simple adunări de muncă. Erau un mod de a trăi, de a învăța valorile comunității și de a lega prietenii durabile. Într-o vreme în care oamenii nu aveau atâtea posibilități tehnologice și nici luxul de a plăti pentru servicii, ei se bazau pe forța colectivă și pe bunătatea celor din jur. Fiecare știa că, la nevoie, se putea baza pe vecini, și că, în schimb, va fi acolo când ceilalți vor avea nevoie de ajutor.
Totodată, claca reprezenta un prilej pentru tineri de a se cunoaște, de a se întâlni și de a petrece împreună. Se discutau planuri de căsătorie, se șopteau promisiuni la ureche, iar bătrânii își aduceau aminte de vremurile lor, sfătuind tinerii și povestind despre obiceiurile de odinioară. Era o continuitate între generații, un transfer natural al tradițiilor și valorilor de la cei mai în vârstă la cei mai tineri.
O Moștenire de Neuitat
Astăzi, clăcile au devenit mai rare, și doar puțini mai păstrează vii aceste obiceiuri. Modernitatea și graba cotidiană au înlocuit, în mare măsură, acea comuniune naturală între oameni. Cu toate acestea, amintirile clăcilor din copilărie rămân o comoară neprețuită. Ele ne amintesc de o vreme în care oamenii erau mai aproape unul de celălalt, în care ajutorul reciproc era firesc și necesar, iar timpul petrecut împreună era o resursă prețioasă, valorificată la maxim.
Clăcile nu erau doar muncă. Ele erau o adevărată sărbătoare a vieții de comunitate, un moment în care fiecare contribuia, se simțea parte dintr-un întreg și, cel mai important, se simțea valorizat. Erau momente de solidaritate, de bucurie și de umanitate profundă, ce au definit generații întregi și au lăsat o amprentă de neșters în sufletele celor care au trăit acele vremuri. Așa era odată, când omul era cu adevărat OM, iar timpul petrecut împreună cu ceilalți nu se măsura în ore, ci în amintiri și în legături de suflet.
Be First to Comment