„Sistemul şcolar al unei ţări trebuie să fie oglinda fidelă a trebuinţelor, aspiraţiunilor şi caracterului naţional al poporului care o locuieşte. Reforma şcolară care se urmăreşte de câţiva ani are de obiect principal realizarea acestui deziderat.” – SPIRU HARET
Reforma întreprinsă în veacul trecut de matematicianul Spiru C. Haret (n.15 feb. 1851 – d.17 dec. 1912), ca ministru al învăţământului (1897…1910), este astăzi des amintită ca o acţiune exemplară, într-un domeniu în care, în timpuri mai apropiate, o atât de necesară reformă întârzie să se producă – în pofida că această necesitate este larg conştientizată şi a faptului că au existat mai multe tentative[1]. În această comunicare voi încerca să fac o analiză asupra reformei lui Spiru Haret (des invocată, dar nu întotdeauna profund înţeleasă), căutând în aceasta un model de inspiraţie pentru vremurile actuale.
„UN PARCURS EMINENT”
Mai întâi, cine a fost Spiru Haret? Născut în 1851 la Iaşi, într-o familie cu origini armene[2], Haret a absolvit Colegiul Naţional „Sf. Sava” (1862-1869) şi Facultatea de Ştiinţe a Universităţii din Bucureşti (1869-1874). Devenit orfan, a fost ajutat de ministrul învăţământului, Titu Maiorescu, cu o bursă la Paris, unde a obţinut licenţa în matematică (1875) şi fizică (1876). După ce şi-a susţinut teza de doctorat la Universitatea Sorbona din Paris (1878), Sur l’invariabilité des grands axes des orbites planétaires („Despre invariabilitatea axelor mari ale orbitele planetare”), i s-a propus să predea la Universitatea din Grenoble. Haret a preferat însă să se întoarcă în patrie, devenind profesor universitar (1878-1910). Meritele sale ştiinţifice nu au rămas neobservate şi, în 1879, la 28 de ani, a fost ales membru corespondent al Academiei Române (titular din 1892). Şi datorită prestigiului său, a obţinut poziţii de vârf în organizarea şi conducerea învăţământului românesc: inspector general al şcolilor (1883, sub ministrul P.S. Aurelian) şi secretar general al Ministerului Instrucţiunii Publice (1885-1888, sub ministrul D.A. Sturdza). Acest „eminent parcurs, care l-a situat printre cele mai de seamă personalităţi ale epocii” [Acad. Alexandru Zub, 2011] îşi atinge „apogeul” în perioada 1897-1910, în care Academicianului Spiru Haret i s-au încredinţat 3 mandate ca Ministru al Instrucţiunii Publice şi Cultelor (1897-1899, 1901-1904, 1907-1910)[3]. Deşi mandatele sale au coincis guvernărilor liberale[4], „el nu a fost un politician[5] ci, mai degrabă un tehnocrat a cărui sobrietate, precizie şi capacitate organizatorică a folosit influenţei partidului liberal din acea perioadă”, aşa cum observa matematicianul Mircea Maliţa în 1974[6]. După încheierea ministeriatului, în 1910, a publicat 1910 „una dintre primele cărţi din lume care aplică matematica la studiul societăţii”: Mécanique sociale („Mecanica socială”).
SPIRITUL HARETIAN
Reforma lui Haret poate fi văzută ca o „acţiune paşoptistă”, în sensul în care s-a inspirat pe experienţa „din afară” şi s-a înfăptuit prin întoarcerea „înapoi” pentru schimbarea situaţiei „de acasă”: „Deja licenţiat în matematici la Bucureşti, simţise dureros la sosirea sa la Paris în 1874, ca bursier din partea statului român, enorma diferenţă a pregătirii şcolare din ţară şi cea din Occident […]; conştient fiind de starea precară a învăţământului de acasă, va gândi cu profunzime la cauze şi la reformele care să ducă la o schimbare radicală a acestei situaţii” [Eufrosina Otlăcan, 2012]. „El a intuit, la fel cum au gândit Cuza, Kogălniceanu, Maiorescu şi Eminescu, că o societate predominant agrară şi ţărănească trebuie modernizată din interiorul ei de către instituţii adecvate (s.m.). Una dintre aceste instituţii este şcoala, concepută de Haret ca mijloc fundamental în mediul ţărănesc” [Constantin Schifirneţ, 2012][7]. Pe lângă Şcoală, Haret „a introdus în societatea românească – cu autoritate şi dezinteres personal – instituţii de un tip nou, participativ şi un alt tip de acţiuni cu caracter obştesc, solidarist şi acţional” [Alexandru Zub, 2011].
Situaţia învăţământului nu era legată numai de instrucţia cetăţenilor (cunoştinţe teoretice şi practice), ci şi de mai larga problemă a situaţiei naţionale şi a statului: „cum arată astăzi şcoala va rămâne ţara” (Spiru Haret, 1895); „el era convins că învăţământul joacă un rol de regulator social şi de remediu la numeroasele carenţe, plasând-o în miezul preocupărilor de reformă, de remodelare „ştiinţifică” a statului[8] […] El a însemnat nu numai legislaţie şi organizare şcolară, într-o epocă de mari convulsii, ci şi soluţii de redresare a satului românesc (s.m.), în primul rând, soluţii pragmatice şi mereu actuale.” [Alexandru Zub, 2011]. Măsurile luate corespundeau unei viziuni mai largi, conform unui „sistem coerent de gândire”, o „mecanică socială”.
Viziunea sa despre rolul „învăţământului unei ţări” era că „(acesta) este chemat să îndeplinească un întreit scop. În prima linie, el trebuie să formeze buni cetăţeni[9]. În a doua linie, el trebuie să procure tuturor tinerilor fondul de cunoştinţe care este indispensabil oricărui om în viaţă, fără osebire de treaptă socială […]. În fine, el mai trebuie să formeze contingente pentru toate carierele cari sunt necesare pentru viaţa completă şi armonică a statului […] Învăţământul, ca să fie desăvârşit, trebuie să se îngrijească nu numai a cultiva spiritul, înavuţindu-l cu cunoştinţe multe, dar a cultiva şi inima, a forma caracterul, a face, în fine, ceea ce se numeşte educaţiunea tinerimei.”[10]
REFORMA LUI HARET
Necesitatea unei reforme a învăţământului decurgea din faptul că legea în vigoare asupra instrucţiunii, datând din vremea domnitorului Alexandru Ioan Cuza (nr.1150/25 noi.1864) – prima care făcuse obligatorie şi gratuită şcoala primară -, devenise inactuală sau nu era aplicată integral. În urma unor demersuri fără rezultatele cele mai productive (I. Strat, 1866; Al. Creţescu, 1869; P. Carp, 1870; Chr. Tell, 1872; T. Maiorescu, 1876), cel mai „realist” proiect anterior lui Haret a aparţinut ministrului Vasile Conta (1880-1881). Având la bază o îndelungată preocupare şi o experienţă în domeniu încă din 1881[11], reforma lui Haret a învăţământului – inspirată şi din alte proiecte anterioare[12] – a fost începută în primul său mandat, prin adoptarea de către Parlamentul României a unei noi legislaţii: legea învăţământului secundar şi superior (23 martie 1898)[13] şi legea învăţământului profesional (1899). Revenit în 1901 la conducerea ministerului, Haret a continuat demersurile pentru reformă – îngreunate în perioada ministrului precedent, conservatorul Constantin Arion (1900-1901). În al doilea mandat al său a introdus legea învăţământului privat (3 dec. 1904).
Ce măsuri a luat ministrul Spiru Haret?
Prin legea din 1898, a prelungit durata învăţământului secundar de la 7 la 8 ani, împărţindu-l în două cicluri: inferior (gimnaziu) şi superior (liceu); şi în trei secţii: reală (ştiinţe), modernă (limbi străine) şi clasică (limbi străine, latină şi greacă). Învăţământul secundar pentru băieţi s-a organizat în gimnazii şi licee, iar cel pentru fete în şcoli secundare de gradul I (5 ani) şi II (4 ani) – cu studii speciale necesare femeilor (ex: creşterea copiilor, igienă, farmacie).
* a sprijinit dezvoltarea învăţământului în mediul rural (cu urmărirea dezideratului „o şcoală primară în fiecare sat”): a înfiinţat peste 1200 de şcoli rurale; a fondat revista „Albina” (1897), „revistă enciclopedică populară” (denumită după „Albina Românească” fondată de George Asachi), apărută săptămânal, care, prin costul redus şi conţinut[14], putea fi la îndemâna populaţiei rurale.
* a dezvoltat caracterul practic al învăţământului: „Pretutindeni se cere ca profesorii să nu facă apel la memoria şcolarilor decât atunci când învăţământul nu-i poate ţine locul. Peste tot se impune a se face aplicaţii şi a se dezbrăca învăţământul cât mai mult posibil de caracterul abstract şi pur teoretic (s.m.)”.
* a sprijinit activităţile extraşcolare: a încurajat serbarea în şcoli a zilei de 10 mai (sărbătoarea naţională) şi de 24 ianuarie (ziua unirii); a instituit concursurile anuale de oină, ţinute de 10 mai (prin decizia din 13 aprilie 1898).
* a susţinut educaţia fizică în şcoli (sub dictonul „mens sana in corpore sano”), separând-o de instrucţia militară (ex: în 1898, a introdus concursurile de oină de 10 mai) [în fapt, Spiru Haret poate fi considerat organizatorul gimnasticii şcolare].
* a înfiinţat cantinele şcolare şi internatele; a introdus facilităţi de transport pentru elevii care locuiau la distanțe mari de școală (14 ian. 1898)
* a introdus o dotare tehnico-materială şcolară adecvată (ex: hărţi geografice)
* a stimulat sentimentele naţionale ale elevilor; a instituit serbări şcolare cu caracter patriotic naţional (ex: sebarea unirii) şi jocuri naţionale (ex: dansuri populare, jocurile de oină); a crescut importanţa predării istoriei naţionale („cea mai însemnată dintre toate învăţămintele”, prin care „vom putea înălţa sufletele românului”) geografiei României; a organizat excursii şcolare la locuri şi monumente istorice şi acţiuni de îngrijire a acestora[15]; a stimulat scriitori şi compozitori pentru a scrie opere cu conţinut patriotic pentru tineret (ex: l-a încurajat pe Alexandru Vlahuţă să scrie România pitorească, „cântare a pământului şi oamenilor patriei”; a strâns fonduri de la elevi – 10 bani / elev – pentru achiziţionarea unei viori „Stradivarius” pentru compozitorul George Enescu).
* a îmbunătăţit pregătirea pedagogică a profesorilor: a înfiinţat seminariile pedagogice pentru învăţământul secundar, pe lângă fiecare universitate; a introdus un „examen de capacitate” pentru profesori şi obţinerea unei catedre prin concurs (probă publică obligatorie), cu selectarea profesorilor din rândul absolvenţilor de universităţi, şi a profesorilor din rândul absolventelor de şcoli superioare de fete; a înfiinţat „Biblioteca pedagogică” (1903) care, prin Casa Şcoalelor, a publicat importante lucrări de pegagogie.
* a introdus examenul de admitere în învăţământul secundar, pentru absolvenţii claselor primare.
* a introdus examenul de capacitate (de absolvire a gimnaziului) şi a înlocuit bacalaureatului cu un examen general de absolvire a liceului: „Acest examen de absolvire consta dintr-o lucrare scrisă la limba română, o traducere dintr-o limbă străină, probleme de rezolvat şi o disertaţie orală, elevii având voie să consulte dicţionare şi diferite studii.”[16] Sub principiul Non multa, sed multum, scopul noului examen „nu era ca absolvenţii să dovedească gradul cunoştinţelor, ci să demonstreze influenţa studiilor efectuate asupra formării şi devoltării gândirii lor” (Manuela Tăbăcilă)[17].
A reorganizat învăţământul universitar, instituit în timpul domnitorului A.I. Cuza (1864).
* a mărit numărul facultăţilor (ex: a dezvoltat instituţii de învăţământ superior precum „Şcoala superioară de arhitectură”, „Şcoala superioară de medicină veterinară”, „Conservatorul de muzică şi declamaţie”).
* a sporit activităţile practice, pentru care au fost create condiţii în cadrul laboratoarelor universitare.
* a introdus examenul de la sfârşitul fiecărui an universitar.
* a înfiinţat senatul universitar (format din rector, decan şi câte un reprezentant al fiecărei facultăţi).
În 1909 a introdus legea pentru şcolile de copii mici (2 iunie 1909), „a grădiniţelor”. Prima grădiniţă fusese deschisă la 1 dec. 1897, iar în 1909 fuseseră înfiinţate, în perioada ministeriatului său, peste 168 de grădiniţe (dintre care 13 urbane).
A reorganizat şi susţinut învăţământul tehnic-profesional[18], destinat „celui mai mare număr de copii”, care „nu pot să urmeze învăţământul secundar general, fie din lipsă de mijloace materiale, fie din lipsă de capacitate intelectuală” (cum îl descria Spiru Haret).
Argumentele sale (prezentare în şedinţa Adunării Deputaţilor din 9 martie 1899) erau: „nu ar fi just să atribuim progresul societăţilor umane exclusiv inteligenţei; acesta este rezultatul a trei factori care au acţionat împreună: mâna, limbajul şi inteligenţa”. Astfel, întrucât „ocupaţiile manuale sunt tot atât de nobile ca şi cele curat intelectuale”, „nu este normal ca toată tinerimea unei ţări să urmeze o singură direcţiune de învăţământ, nu este normal, nu este regulat, este contra intereselor ţării, ca toţi copiii care au terminat cursul primar să nu poată îmbrăţişa alte cariere decât carierele liberale (s.m.)”[19].
* a împărţit învăţământul profesional în 4 ramuri: agricol, silvic, meserii şi comercial.
* a introdus obligativitatea formării şi susţinerii şcolilor profesionale de către marile ateliere ale statului, „corespunzătoare necesităţilor lor şi întreprinderilor lucrative ale statului”.
„OMUL ŞCOLII”
La recensământul din 1899, procentul ştiutorilor de carte era de 22% din populaţia ţării. După ministeriatul lui Spiru Haret (1897…1910), recensământul din 1912 a recenzat aprox. 40% (39,36%) de ştiutori de carte (1.986.982 de locuitori dintr-o populaţie de 5.047.342). Practic, în 13 ani, populaţia alfabetizată a României aproape se dublase, crescând cu 17,36%.
La nivelul populaţiei rurale, majoritare (peste 80% din totalul populaţiei), în 1899 erau 15,20% ştiutori de carte, iar, în 1909, erau 34,70%. În acelaşi fel, în 10 ani, populaţia alfabetizată din mediul rural aproape se dublase, crescând cu 19,5% în 10 ani.
În pofida imenselor sale merite, Spiru Haret – „ctitor al învăţământului nostru modern” (Constantin Schifirneţ) – este prezent mai mult în conştiinţa publică prin instituţiile care îi poartă numele (ex: Universitatea „Spiru Haret”) decât prin personalitatea sa istorică[20]. O statuie întru amintirea sa este amplasată în preajma Universităţii Bucureşti, alături de alte 3 (Gheorghe Lazăr, Ion Heliade Rădulescu, domnitorul Mihai Viteazul), pe Bulevardul Regina Elisabeta.
Deşi poate insuficient prezent în memoria românească ca reformator al învăţământului (şi prea puţin folosit de legiuitori ca model de inspiraţie), Spiru Haret de bucură de o importantă apreciere internaţională, pentru opera sa ştiinţifică:
În 1976, Uniunea Internaţională a Astronomilor a dat numele lui Haret unui crater de pe faţa invizibilă a Lunii („Aitken”), cu un diametru de 29 de km.
În 2012, la comemorarea a 100 de ani de la moartea sa, a fost introdus în calendarul UNESCO, ca om de ştiinţă, alături de alte două personalităţi româneşti (biologul George Emil Paladeşi dirijorul Sergiu Celibidache – la 100 de ani de la naşterea lor). Sursa: Uti24.ro
