Informatii utile! Curiozitati si stiri din intreaga lume.

Minciuni despre comunism: „Pe vremea lui Ceauşescu era mai bine că aveai serviciu”

in Diverse/Educational/ExtraNews

   Citim sau auzim de la diverse persoane, în special pensionari, că „înainte era mai bine”, cu referire directă la perioada în care România era ţară socialistă şi era condusă de Nicolae Ceauşescu. Una din poveştile repetate aproape la infinit este cea cu „pe vremea aceea toată lumea avea servici şi dacă nu aveai servici te lua Miliţia”. Partial, este real. În socialism, erai obligat prin lege ca după terminartea studiilor, tu să lucrezi undeva. În cazul în care tu nu făceai asta, erai socotit „parazit” şi se luau măsuri împotriva ta, de la amendă la închisoare şi trimiterea în, cum se spunea atunci „câmpul muncii”.

   Legea nr. 24/1976 reglementa tot ce ţinea de angajarea tinerilor într-un loc de muncă. Astfel, liceele şi şcolile profesionale aveau contracte cu anumite fabrici, pentru a le furniza forţă proaspătă de muncă şi, immdiat după absolvire, erai aruncat direct în producţie, via Direcţia pentru Probleme de Muncă şi Ocrotiri Sociale. Exact la fabrica unde erai repartizat. De la 16 ani, spunea legea, dacă nu urmai „o formă de învăţămînt sau de calificare profesională (adică liceu sau şcoală profesională) sau nue rai gata angajat, erai obligat să fii luat în evidenţa Directiei pentru Probleme de Muncă şi Ocrotiri Sociale (un fel de AJOFM socialist) în termen de 30 de zile. În caz contrar, riscai, tu sau părinţii să plăteşti o amendă de la 200 la 2.000 lei (care valorau cam cât valorează acum).

   Mai multe detalii oferea legea 15/1976 „privind încadrarea într-o muncă utilă a persoanelor apte de muncă”. Astfel, cel care refuza „sistematic, fără motive întemeiate” să lucreze, „ducând o viaţă parazitară”, era subiect de discuţii în „adunările cetăţeneşti” din localitatea sau cartierul unde era domiciliat şi „lămurit” ori să urmeze o şcoală, ori să se angajeze. În cazul în care tânărul se ambiţiona să nu îşi caute de lucru era obligat, prin hotărâre judecatorească, să muncească, timp de un an, pe şantierele de construcşii, în agricultură sau la exploatările forestiere „şi în alte unităţi economice”.

Cum era de fapt la lucru

   Să zicem că erai prosapăt absolvent de liceu şi mergeai, cu hârtiile de la DPMOS şi actele personale, la Biroul „PIR” (Personal, Învăţământ, Retribuire”) al fabricii. De acolo, cu scărpinături în ceafă şi „ce să facem cu tine măi copile”, erai „încadrat” udneva, „în producţie”, ţi dat pe lângă „unul mai bătrân”, ca să înveţi meserie, că ceea ce ştiai din liceu era, la fel ca acum, mai nimic util. Erai muncitor, calificat sau nu, în atelierul X, secţia Y, cel mai tânăr din trupă, deci ciuca miştourilor şi glumelor de fabrică de genul „du-te şi ia o găleată de curent”, „cere o pilă pe stânga”, de serviciu la măturat şi spălat, până apărea o altă prospătură căreia să-i predai ştafeta. Timpul trecea, tu te calificai „în trepte”, şi, cu ceva şanse, reuţeai să te pensionezi din acelaşi loc de muncă, de la acelaşi strung, freză sau maşină de rectificat, fără vreo şansă de a promova sau de a pleca în altă parte, cu excepţia „evadării” prin admiterea la o facultate.

   În plus, erai obligat să participi la toate şedinţele de sindicat şi UTC, care, de regulă, se ţineau după încheierea programului.

   Şi după terminarea facultăţii erai obligat să te încadrezi, unde aveai repartiţia, în funcţie de media de absolvire. Medie mare, aveai ce alege. Medie mică, alegeai ce rămânea, de obicei pe undeva „unde se agaţă harta-n cui”.

   Promovarea ta depindea de două criterii esenţiale: pilele sau intrarea în Partidul Comunist Român. Aveai pile, puteai trece „de la şaibă” în vreun birou unde să muţi hârtii. Nu aveai, rămâneai „în secţie”, făcând acelaşi lucru, până la vârsta pensionării. La fel era cu Partidul. Dacă NU erai membru PCR, erai, social, nimeni. Nu erai pe liste la primit locuinţe, televizoare color, nu puteai visa la concedii decente „prin sindicat”, nu promovai (pentru şcoala de maiştri, de exemplu, era obligatoriu să fii înscris în PCR), nu nimic. Puteai fi cel mai bun, dar nu conta asta. Era bine?

   Mai erai obligat să participi la toate muncile „patriotice” din judeţ: şantiere de construcţii „ale tineretului”, la cules recoltă prin cine ştie ce comună, la diverse lucrări „comunitare”.

   Conditiile de muncă erau, în general, mizerabile: murdărie, frig, utilaje, defecte, mijloace de protecţie doar în teorie (ca „spor de toxicitate” se oferea, în unele fabrici, doar sifon, că lapte nu se mai găsea).

   Da, era serviciu. Aveai o viaţă monotonă, în trei schimburi, fără posibilitatea de a te dezvolta sau de a primi mai mult. Universul tău era fabrica. Apartamentul primit era într-un bloc de apartamente primite, unde erai vecin cu toţi colegii de atelier sau secţie. Chiar soţia putea să-ţi fie tot din fabrică (sau de la o fabrică „de femei” din industria textilă sau alimentară), prietenii îţi erau din fabrică, distracţiile erau mai mult sau mai puţin legate tot de fabrică, de la evenimente familiale la tradiţionalele „ieşiri” la iarbă verde sau la un „pronoşpriţ în vreun restaurant sau grădină de vară. Avantajul, într-un fel, era că puteai să furi, că, nu-i aşa, furai de la stat, nu de la tine sau că puteai meşteri ceva (tot din materiale de furat) pentru tine.

   Nu puteai scăpa de viaţa aceasta. Nu existau demisii, chiar dacă erai motivat să să o faci, pentru că orânduirea socialistă nu accepta aşa ceva. Da, exista „transferul”, în cazul în care te mutai din localitate, dar diferenţa era că schimbai o fabrică urâtă cu alta.

   În niciun caz nu se putea aduce vorba, ca acum, de a lucra în străinătate. Pentru că nu aveai voie să părăseşti ţara. Dacă insistai, erai deja trecut în rândul suspecţilor şi a trădătorilor, ca unul care era nemulţumit de orânduirea socialistă a vremii, şi dădeai în altceva. În niciun caz nu exista posibilitatea dezvoltării unei afaceri proprii deoarece nu exista termenul de „firmă privată” pentru că în socialism nu exista altceva decât proprietatea de stat şi nu se făceau compromisuri capitaliste.

   Deci, da, era „bine” că aveai asigurat, cumva şi obligatoriu, un loc de muncă stabil. NU ERA BINE pentru că erai legat aproape pe viaţă de acesta, fără a putea accede la mai bine. Nu era bine că nu aveai alte variante de a îţi câştiga existenţa. (credit foto: Fototeca online a comunismului românesc, fotografia #KA180)


Loading...

Ultimile din

Privacy Policy Settings

Mergi la SUS