În diferitele părţi ale lumii, grotele şi cavernele au fost utilizate cel mai adesea pentru a adăposti ritualurile iniţiatice, ascunse cu grijă vederii profanilor. Aşa se face că nu departe de Ussat-les-Bains, în Ariege, s-au descoperit grote care le-au servit odinioară catarilor pentru ceremoniile lor secrete. Pentru ei nu erau doar nişte locuri de refugiu, ci nişte locuri iniţiatice: Arnaud Gadal nu ezită să califice aceste grote de la Ornolac un adevărat “templu a Graalului”. El ne dezvăluie frumoasa formulă de încoronare a perfecţilor de către patriarhul catar, formula prin care aceşti asceţi renunţau la toate plăcerile fizice: “Refuzaţi să iubiţi lumea aceasta, ca şi lucrurile care sunt în lumea aceasta. Dacă cineva iubeşte lumea aceasta, caritatea Tatălui nu e în el. Fiindcă tot ce e în lume e pofta ochilor şi orgoliul vieţii, care nu sunt ale Tatălui. Lumea trece, ca şi pofta; dar cine face voia Domnului dăinuie veşnic…”. În fundul peretelui grotei, scobită în versantul falezei deasupra castelului Brantome, în Perigord, se află un foarte ciudat basorelief sculptat din secolul al XV-lea, a cărui destinaţie a rămas până acum misterioasă. Este posibil să existe în el o mărturie a dăinuirii secrete a iniţierilor catare: există o asemănare extraordinată între marele personaj central reprezentat şi elfigiile simbolice ale “Tatălui măreţiei” care se află în picturile maniheiste descoperite în Asia Centrală.
De asemenea, există numeroase locuri care ar trebui menţionate, aşezări telurice care au servit drept teatru unor iniţieri subterane. De exemplu, cazul templului subteran situat în împrejurimile Nisei, sub monumentul enigmatic, construit pe vremea celţilor, denumit “piramida de la Falicon”. Aceste săli subterane, numite de către localnici “grotele liliecilor”, sunt nişte formaţiuni naturale, dar care, într-o epocă foarte îndepărtată, au fost amenajate pentru a servi drept sanctuare; iniţieri rituale au fost celebrate aici până în epoca noastră: celebrul “mag” britanic Aleister Crowley a condus una dintre aceste ceremonii cu prilejul unuia din sejurile sale între cele două războaie pe Coasta de Azur. Guy Tarade semnalează o asemănare semnificativă: numele, în dialectul local, ale acestei aşezări este “la Ratapignata”, liliacul, or, în tradiţia ocultă, acest animal e închinat lui Saturn. Saturnariile romane se desfăşurau în general în măruntaiele pământului. Se pot imagina motivele profunde care i-au îndemnat pe oameni să celebreze rituri secrete în tainiţele subterane, înzestrate cu o fascinaţie întotdeauna ambivalentă: groaza şi atracţia, rând pe rând sau amândouă deodată, te seduc. Doamna Blavatsky, întemeietoarea Societăţii teozofice, publicase între 1879 şi 1880 în revista Ruski Vijetnick o serie de scrisori în care îşi povestea extraordinarele aventuri trăite în regiuni greu accesibile ale Indiei, scrisori pe care le-a strâns în volum sun titlul În cavernele şi junglele Hindustanului. Ea povesteşte îndeosebi explorarea atât de dificilă a cavernelor din Bagh, unde a trebuit să-şi croiască drum luptând cu nişte păianjeni negri dezgustători, mari cât crabii. Există în India un sanctuar a cărui cea mai secreta cameră e accesibilă doar prin înot. Trebuie să străbaţi, pe sub apă, un sifon stâncos; şi pe deasupra, după ce ai aruncat la iuţeală o privire la stauia ce se află în centru, trebuie să te grăbeşti să te scufunzi la loc şi să porneşti înapoi, deoarece nenumăratele insecte mari care se înghesuie pe pereţii cupolei nu aşteaptă decât un prilej ca să se repeadă la intrus.
Edgar Poe, genialul autor american, ne descrie în Aventurile lui Arthur Gordon Pym un straniu labirint stâncos de pe o insulă imaginară din oceanul glacial Antarctic. De fapt, Edgar Poe pare să fi descries, transpunandu-l într-o insulă imaginară, labirintul stâncos, seminatural, semiartificial, în care îşi primise marea iniţiere magică. Acest loc extraordinar pare să fie situat în Munţii Apalaşi, de exemplu, pe care Edgar Poe îi cunoştea foarte bine. Ultimul capitol, intitulat Presupunerile lui Arthur Gordon Pym, e întru totul revelator. Aici găsim descifrarea a două formule orientale date de dispunerea însăşi a cavităţilor succesive ale labirintului pe care domnul Pym l-a descoperit în insula Tsalal. “Astfel, galeriile, dacă le uneşti între ele în ordinea exactă în care se prezintă gropile însele, şi dacă le debarasezi de micile galerii laterale care serveau doar ca mijloc de comunicare între galeriile principale, alcătuiesc un cuvânt etiopian, rădăcina…sau fiinţa tenebroasă – de unde vin toţi derivaţii care au legătură cu umbra şi cu tenebrele. Şirul superior de galerii este evident cuvântul rădăcină arab… sau fiinţă albă, de unde vin toţi derivaţii având legătură cu strălucirea sau cu albeaţa”. Se pare, aşadar, că Edgar Poe a primit o iniţiere ritualică în care un loc important îl ocupau componentele albe şi negre, concretizând cele două polarităţi cosmice, pozitivă şi negativă, luminoasă şi întunecată.
În timpul Renaşterii, un călugăr dominican, Francisco Colonna, scrisese o lucrare foarte frumoasă şi foarte ciudată, Visul lui Polyphile. Eroul Poliphile, care îl reprezintă, fără îndoială, pe autorul însuşi, suferă într-un labirint de subterane diferitele etape ale unei iniţieri ritualice. Ultima etapă este iluminarea eliberatoare – cea care marchează transmutaţia dragostei carnale în Eros divin – trăită în templul lui “Venus Physizoe”, prin uniunea cu Regina “Eleuthorillide”. Mistere subterane ale iubirii magice, taumaturgic transfigurată, capabilă să-l ducă pe iniţiat la strabaterea victorioasă a “pădurii de simboluri”: “Imitând castele iubiri ale credincioşilor lui Venus-Urania, ei şi-au făgăduit să trăiască despărţiţi pe viaţă pentru a se uni după moarte şi, lucru ciudat, au îndeplinit acest legământ păgân în formele credinţei creştine. De au trebuit să pătrundă prin tenebrele misterioase până la primitiva Isis, cu văl veşnic, cu mască schimbătoare, ţinând într-o mână crucea cu anşă şi pe genunchi pe copilul Horus, salvatorul lumii…”
Dacă toţi parizienii cunosc catacombele, aceste foste galerii ale carierelor în care au fost transportate osemintele recuperate cu prilejul dezafectării, la sfărşitul secolului al XVIII-lea, vechilor cimitire ale capitalei, printre care şi cel al inocenţilor, ei ignoră faptul că această porţiune cunoscută nu reprezintă decât o foarte mică parte a fostelor cariere, de care subsolul Parisului şi al periferiei sale e înţesat. Şi încă aceste foste cariere nu reprezintă decât unul din elementele vechiului Paris subteran brăzdat inextricabil de galerii şi de săli, situate la o adâncime mai mică sau mai mare, lasate de toate epocile succesive, din trecutul cel mai îndepărtat şi până în perioade istorice. Iată extraordinara dezvăluire făcută de Maurice Guinard după un vechi document în limbaj protoceltic pe care îl are în arhivele sale familiale. Aici sunt menţionate lucrările importante făcute odinioară de celţi, cu mult înaintea cuceririi romane: “Înainte de toate, inginerii din acele vremuri au deviat apele Senei spre Loara, adâncind talvegul Essonne…Au deviat Marna la nord. Odată ce a fost parţial secat, lacul a fost împânzit de imenşi piloni de granit. Totul a fost acoperit de lespezi nelipite cu pământ adus. Sena a fost deci închisă într-un şenal destul de îngust. Pe acest sol artificial s-a construit timp de două milenii Parisul…” Maurice Guinard nu ezită să facă această prezicere pesimistă: “Autostrada centrală, făcând să oscileze aceşti piloni, implantaţi într-un fund mâlos foarte adânc, va provoca într-un timp mai mult sau mai puţin îndelungat prăbuşirea solului. Acest sistem a funcţionat parţial în timpul lui Cezar, deoarece insula pariziană artificială avea o suprafaţă mai mare decât astăzi”. O tradiţie orală spune că există, într-o perioadă mai apropiată de data aceasta, în chiar centrul Parisului, un furnal de mină subteran în care o singură încărcătură de foarte mare putere ar putea face să se năruie, prin prăbuşiri succesive în cascadă, întreaga capitală.
