Andrei își arcuise sprâncenele și lăsase să-i înflorească pe buze un zâmbet ironic, ca și cum totul i s-ar fi părut o scenă în care el rămânea, ca de obicei, stăpânul situației.
„Atunci ce vrei?”
Elena îl privi câteva clipe fără să scoată un cuvânt. În biroul rece, numai ploaia care bătea în ferestre și murmurul constant al aerului condiționat rupeau tăcerea.
Apoi ea apucă stiloul, trase câteva semnături ferme și împinse, calm, dosarul spre avocat. Nici un gest în plus, nicio ezitare.
Totul se terminase.
Cel puțin, aceasta era convingerea lui Andrei.
Bianca își îndesă telefonul în geantă, făcu un pas în față și se ridică prima, ca și cum ar fi bifat o formalitate enervantă.
„În sfârșit. Putem să scăpăm de drama asta.”
Andrei își netezi manșeta cămășii, își înălță bărbia și se întoarse către Elena cu acel aer superior care o lovise, an după an, în același loc dureros.
„Sincer, ar trebui să-mi mulțumești. Fără mine, ai fi rămas toată viața la mesele alea din restaurant.”
Elena nu spuse nimic.
Tocmai tăcerea ei îl irita.
Nu plângea.
Nu se ruga.
Nu ridica vocea și nu făcea scandal.
Doar rămânea la fel de liniștită.
Atunci, bărbatul din spatele încăperii se ridică încet, ca și cum ar fi așteptat până în clipa potrivită.
Pantofii lui, perfect lustruiți, sunară hotărât pe podeaua lucioasă, iar pașii aceia rezonau mai apăsat decât toate cuvintele de până acum.
Andrei se întoarse, enervat de întrerupere.
„Îmi pare rău, ședința s-a terminat.”
Străinul își încheie cu un gest sigur nasturele sacoului, un amănunt mic, dar încărcat de autoritate.
„Pentru tine, da.”
Vocea lui avea gravitate și o siguranță care nu cerea acordul nimănui.
Avocatul de la masă se albi, pierzând tot sângele din obraji într-o clipă.
„Domnule Radu…”
Bianca clipi, debusolată.
Andrei încremeni.
Numele acesta îl cunoștea fiecare persoană care conta în România.
Victor Radu.
Unul dintre cei mai înstăriți oameni din țară.
Proprietarul a zeci de hoteluri, de clădiri de birouri și al unei părți bune din terenurile din nordul Bucureștiului.
Andrei înghiți în sec, simțind nodul din gât ca pe o piatră.
„D-domnule Radu… nu știam că sunteți aici.”
Victor îl privi rece, ca pe o formalitate neplăcută.
„Normal că nu știai. N-ai observat niciodată ce era important.”
Elena se ridică încet, își luă geanta, fără grabă, fără să caute privirea cuiva.
Andrei privea când spre ea, când spre Victor, încercând, zadarnic, să lege între ele piesele pe care nu le văzuse niciodată.
„Stați puțin… voi vă cunoașteți?”
Victor făcu un pas către Elena și își așeză, cu o blândețe care contrasta cu tonul rece de mai devreme, palma pe umărul ei.
„Este fiica mea.”
O tăcere grea coborî în încăpere, apăsătoare ca aerul înainte de furtună.
Telefonul Biancăi alunecă din mână și lovi podeaua.
Andrei izbucni într-un râs scurt, forțat, ca și cum s-ar fi agățat de un rest de normalitate.
„Asta e o glumă…”
„Nu”, spuse Victor, fără să clipească. „Dar viața ta de lux s-ar putea să fi fost.”
Broboane de transpirație îi apărură lui Andrei la tâmple. Gândurile îi alunecau în toate direcțiile, fără să se mai prindă de nimic solid.
Îi veniră în minte, pe rând, toate momentele în care o umilise pe Elena. Toate serile când îi repetase, ca pe o sentință, că nu are valoare. Toate dățile când îi aruncase în față că nu provine dintr-o familie „importantă”.
Nu știa că Elena ascunsese adevărul.
Nu din rușine.
Ci pentru că își dorise să fie iubită pentru cine era ea, nu pentru banii tatălui.
Victor scoase din mapă un dosar subțire și îl lăsă pe masă, cu o mișcare ce trăda un verdict deja scris.
„Compania ta are credite restante de aproape 8 milioane de lei.”
Fața lui Andrei se schimbă brusc, ca și cum cineva ar fi stins luminile din interiorul lui.
„Cum… de unde știți asta?”
„Pentru că banca principală e a mea.”
Bianca făcu un pas înapoi, instinctiv, de parcă podeaua ar fi devenit nesigură.
Victor își păstră calmul:
„Clădirea în care ai biroul îmi aparține. Iar investitorii pe care îi aștepți luna viitoare? Sunt toți partenerii mei.”
Andrei simți cum i se surpă terenul de sub picioare, ca și cum toată încrederea pe care și-o construise în ani s-ar fi dovedit o fațadă fragilă.
„Domnule Radu, cred că putem discuta…”
„Nu mai avem ce.”
Victor îl țintui cu privirea, ferm, fără urmă de ezitare.
„Ai confundat bunătatea fiicei mele cu slăbiciunea.”
Elena oftă încet. Pentru prima oară după multă vreme, pe chipul ei se vedea o liniște adevărată.
Andrei se apropie de ea, cuprins de o disperare stinsă.
„Elena… eu nu știam…”
Ea ridică ușor mâna, oprindu-l înainte să mai spună ceva.
„Exact. Nu știai nimic despre mine.”
Aceasta este o poveste bazată pe informații fictive și nu trebuie luată ca atare. Este o poveste recreațională ca oricare alta, iar asemănările cu viața reală sunt pur întâmplătoare.
