Era cea care spăla WC-urile dimineaţa, înainte să venim noi, cea care mătura şi spăla coridorul cel lung de la birouri şi deschidea ferestrele spre ziua cea nouă.
La 7.30 începeau lucrul muncitorii, iar funcţionarii pe la 8.
Pe Maria n-o vedeam dimineaţa, se apuca să şteargă geamuri în secţie sau dădea o mână de ajutor fetelor din maşină, curăţa de aţe sau mergea la chioşc să cumpere pâine şi salam pentru cine-şi uitase pachetul acasă.
Era la îndemâna tuturor, ba să aducă o sticlă cu apă, ba să dea o fugă să ia nişte eugenii, ba ţinea locul portarului.
Maria era pretutindeni şi nicăieri. Avea un halat verde şi vechi, spălăcit şi târşâia nişte papuci de plastic.
Când se oprea un pic în biroul meu îi ofeream o gură de cafea, o bea repede, cu teamă că poate s-o vadă şeful că stă la cafele în loc să cureţe ceva. Că era mereu ceva de curăţat pe acolo.
Avea doi copii, doi băieţi, unul printr-a şaptea şi unul într-a patra. Tatăl lor nu mai dădea semn de viaţă, nu trimitea nici un leu măcar. Maria gătea mereu tocăniţă de cartofi sau ciorbă de fasole.
Ba chiar mai rău:
-Aseară n-avem ce să le pun dinainte pe masă. Am tăiat o ceapă, am prăjit-o niţel în ulei, am pus bulion deasupra, am făcut aşa, ca un sos. Au mâncat băieţii cu mămăligă, nici pâine n-aveam.
Plângea uneori, mai ales când cel mic i-a spus că nu mai vrea să meargă la şcoală după clasa a patra, că-i cereau mereu caiete speciale şi dicţionare şi vocabulare şi el n-avea de unde şi cum.
Îl certau toţi, ba n-avea bloc de desen, ba culorile se terminau. Se săturase să se ridice în picioare să spună că mama n-avea bani să-i cumpere repede totul. Râdeau şi unii copii de el.
Atunci a plâns mult Maria, hohotea încet, înfundat, de teamă că şeful ar putea vedea că plânge în loc să cureţe ceva.
Într-o zi veni însă bucuroasă: fusese acceptat dosarul ei la o cantină a săracilor. Putea să aleagă între hrană rece şi hrană caldă. Ea a ales-o pe cea rece, cea caldă era la îndemâna vagabonzilor sau a bărbaţilor singuri care nu ştiau să-şi facă o ciorbă.
Maria ştia, numai că n-avea cu ce. Şi, Slavă Domnului, o dată la două zile pleca cu traista plină de la cantină. Îi dădeau orez, lapte, biscuiţi, pateuri, conserve de carne ba chiar şi bulion la cutie şi borcane cu gem.
Primea şi pâine proaspătă.
-Dacă ai vedea cum mănâncă băieţii! Până acasă termină o franzelă. Nu le mai trece foamea, nu se mai satură. Acum am scăpat un pic de grijă şi eu!
Trecu aşa vreo jumătate de an. Maria era un pic mai ţanţoşă, mai doamnă, mai fără teamă. Mătura coridorul, ştergea uşile şi curăţa WC-urile ca şi mai înainte, dar parcă era deasupra lucrurilor.
Apoi fu o mărire de salariu. La toată lumea se adăugă un oarecare procent, muncitorii dar şi cei de la birouri primiră un plus, nu mare, cât să mai iei doi litri de ulei.
Dar fu de ajuns ca venitul Mariei să sară peste limita aceea care-i permitea să ia pâine, orez şi marmeladă de la cantina săracilor. Plângea din nou Maria, cu teamă că şeful ar putea s-o vadă. Plângea şi povestea cum nu mai ştie încotro s-o ia de atât amar!
N-o auzea nimeni.
Femeile de serviciu nu se văd și nu se aud niciodată.