Medicul Gabriela Cozmanciuc are 47 de ani si este prima femeie chirurg din Romania care a facut un transplant de cord. Femei puternice care au spart tiparele traditionale. Pilot, soldat, chirurg, fotojurnalist de razboi, alpinist sau astrofizician la NASA. Meserii asociate traditional barbatilor in care, iata, exceleaza si femei, contrar stereotipurilor din societate.
Intre Martisor si 8 Martie, o perioada dedicata indeobste sexului frumos, va prezentam o serie de interviuri in care aceste femei va vor spune care sunt povestile lor de viata, cat de misogina este societatea si cum au reusit sa faca performanta in “lumea” barbatilor.
Gabriela Cozmanciuc este una dintre cele doua femei din Romania specializate in domeniul chirurgiei cardiovasculare si este prima doctorita din tara noastra care a facut un transplant de inima.
E adevarat, in Franta, tara ei adoptiva. Chiar daca profezeaza de ani buni peste hotare, Gabriela vine frecvent acasa si opereaza cazuri dificile la Spitalul Pantelimon, la Spitalul Elias si la un spital din Brasov. Pentru ca este dependenta de adrenalina, cum spune ea, recent, a inceput sa ia lectii de pilotaj, scrie extranews.ro.
De ce ati ales chirurgia cardiovasculara?
Am vrut initial chirurgie. Pe chirurgie cardiovasculara erau doar cinci locuri pe tara la rezidentiat. Fiind in primele pozitii, am ales aceasta specialitate care este absolut fascinanta.
Cum este sa lucrezi intr-o specialitate dominata de barbati?
Nu m-am gandit niciodata la lucrul asta. In Franta, faptul ca sunt femeie nu a schimbat niciodata ceva in cariera mea, nici in bine nici in rau. Nici in Romania nu am simtit vreodata ca as fi avut vreun fel de avantaj sau din contra. Chirurgia cardiovasculara este o specialitate care presupune mult consum fizic si mental, cu atat mai mult cu cat esti femeie.
Sunt situatii in care operezi timp de 12 ore. Din punctul meu de vedere, daca nu iti place aceasta meserie nu poti sa o faci. In Romania, pe de alta parte, este si mai greu. Consumul mental este enorm, cel fizic este pe masura, asta in conditiile in care salariile sunt cele pe care le stim.
Ati facut, pe langa operatii foarte dificile, transplant de inima.
Transplantul este o poveste, dar din punct de vedere chirurgical – tehnic nu este o provocare. Provocarea adevarata este sa formezi echipa si sa vezi pacientul peste 10 ani, peste 20 de ani, nu numai in timpul operator. Am facut transplant de inima la Paris, nu in Romania, insa am transplantat si pacienti romani. Chirurgia cardiaca este o chirurgie de echipa, in care totul trebuie sa functioneze perfect.
Daca ar fi sa o luati de la capat, ce ati alege?
Pentru nimic in lume nu mi-as schimba specializarea, este un mod de viata. In meseria asta trebuie sa ai o anumita conditie fizica. Stii momentul in care intri in sala dar nu stii niciodata peste cate ore vei iesi din operatie. Uneori, trebuie sa reintri daca pacientii sangereaza si esti nevoit sa corectezi anumite dezechilibre.
La Paris, spre exemplu, 90% dintre chirurgi fac sport: fie alearga, fie fac tenis. Daca nu esti activ fizic, nu rezisti in sala de operatie. N-o sa vedeti chirurgi in specialitatea mea care nu au un tonus si o anumita postura. Este si adrenalina? Da. Chirurgii cardiovasculari lucreaza contracronometru.
De pilda, recent am inceput sa iau lectii de pilotaj, vreau sa imi iau si diploma. V-ati gandit vreodata sa operati doar in Franta? Da, insa cea care m-a facut sa las deoparte acest gand a fost familia. Trebuie sa iei o decizie pe care sa ti-o asumi.
Eu ma impart intre Romania si Franta pentru ca este si foarte constructiv. Spre exemplu, in Romania am pacienti foarte dificili pe care in Franta nu ii pot consulta, pentru ca acolo, fiind un sistem de screening, vin din stadii precoce si atunci patologia nu este atat de complicata.
Cand aveti timp si pentru viata personala?
Am o familie, am un copil. Sunt un om complet si fericit. Faptul ca fac in fiecare zi ceea ce imi place este extraordinar. Cine nu-si doreste lucrul asta? Cand operez, spre exemplu, ascult muzica. Clasica? Nu neaparat, fiind o echipa mare, alegem impreuna, ca sa nu fim exclusivisti.
Echipa chirurgicala este formata obligatoriu din doi chirurgi si asistenta. Apoi, este echipa de anestezie. Noi oprim cordul cand operam si avem alaturi si echipa de perfuzionisti, cei care mentin circulatia.
Mai sunt si infirmierele. Practic, in blocul operator este un zumzet complet, iar in momentul in care ai o muzica constanta, care iti place, te concentrezi mai bine. Muzica este elementul constant si nu mai esti atent la ce a vorbit perfuzionistul cu anestezistul, astfel ca tu poti plonja complet in operatia pe care o faci.
Ati avut, totusi, si pacienti care nu au supravietuit?
Da. E foarte greu pentru ca prima data te gandesti daca ai gresit cu ceva si daca este vina ta. Dupa aceea, reiei filmele. Apoi, iti aduni echipa si, pas cu pas, incerci sa iti dai seama ce nu a functionat.
Spre exemplu, cand lucram in Anglia, in fiecare vineri ne adunam si discutam cazurile decedate. Nu exista chirurg care sa nu fi avut aceste probleme. Prin urmare, nu poti sa te incarci cu toate emotiile, fie ele pozitive sau negative si pentru asta sunt tehnici pe care le-am invatat in Franta.
