Două profesoare merg zilnic pe jos 12 km, urcă un deal și trec prin pădure și apă, pentru a ajunge la copiii dintr-un cătun de rudari

in ExtraNews de

Statul a reuşit să pună în pericol viitorul ţării şi la capitolul educaţie. În şcoli predau acum 4500 de cadre didactice necalificate, iar aproape 2000 de profesori au ajuns la vârsta pensionării, dar nu se retrag pentru că nu are cine să îi înlocuiască. Firesc, dacă ne gândim la salariile care sunt încă departe de decenţă, la dascălii nevoiţi să meargă kilometri întregi pe jos, iarna prin viscol, vara prin căldura de foc. Iar cei care totuşi se încumetă să o facă, de dragul copiilor şi din pasiune pentru meserie, nu sunt răsplătiţi pe măsura efortului. Dovada, acum, într-un reportaj special din campania „Digi24 Old School / New School”.

„Aici, la Tufanu, noi nu avem drumuri. Nici dispensare nu avem. Iar doamnele învăţătoare trebuie să meargă şase kilometri prin pădure ca să ajungă la noi”.

Ce spune Adina, elevă în clasa întâi la şcoala primară din cătunul Tufanu, comuna Mălureni, Argeş, este adevărat. E o poveste reală, cu dascăli, elevi, chin şi multe lipsuri.

Când păsările cerului trezesc dimineaţa şi soarele se caţără pe deal, fumurile Mălureniului tac pe acoperişuri. Pe strada principală trec navetişti. După 7 şi un sfert apar microbuzele şcolare. Sunt trei. Unele opresc la Primărie, altele sub deal, în curtea şcolii comunale. Fie că-i luni sau marţi, ori altă zi a săptămânii, la Mălurenii Argeşului aşa începe ziua.

Florina şi Mihaela sunt profesoare. Nu au însă catedre aici, în centru, la asfalt. Amândouă predau la Păuleasca, în cătunul Tufanu… de peste deal. Nu au microbuz şcolar la dispoziţie, nu au alte maşini.

Ca să ajungă la şcoala din cătun urcă la pas, prin pădurea din deal. Varianta cealaltă ar însemna un ocol de 40 de kilometri: 29 până la Miceşti, apoi pe-un drum prost şi-o albie de râu, încă vreo 10. Traseu lung, greu, obositor şi imposibil de parcurs zilnic, dus-întors. Dimineaţă de dimineaţă, aşadar, aleg poteca pădurii…

Trec pe lângă o troiţă, se închină şi pleacă la pas pe potecă

Două ore de mers pe jos până la școală
Dacă ninge sau plouă, până la şcoala din Tufanu fac două ore, poate mai mult. Acum este uscat. Nu au nevoie de cizme din cauciuc, aşa că, teoretic, vor ajunge în cătunul cu 87 de elevi… cam într-o oră şi ceva. Le însoţim.

  • Câţi kilometri mergem, doamnă?
  • Şase kilometri!
  • Şase kilometri? În fiecare zi?
  • În fiecare zi!
  • Aşa vă chinuiţi?
  • Aşa ne chinuim!
  • Dar de ce aşa?
  • Altă soluţie nu avem!
    Ne întâlnim cu localnici:
  • Bună dimineaţa!
  • Vă mănâncă ursul, mă!
  • Salut!
  • E ursul!
  • Unde e?
  • În Păuleasca mergeţi, dom-ne?
  • Da, da, da!

Urmăm poteca. Apoi la stânga, pe lângă brazdele proaspăt arate… spre apa Vâlsanului. Din când în când, Florina tuşeşte…

Cornelia Florina Popescu e învățătoare la şcoala din Tufanu, com. Mălureni.

  • De câte ori mergeţi la farmacie, lunar?
  • E… Nu ştiu! De două – trei ori pe lună, cred.
  • Merită?
  • Nu ştiu dacă se merită, dar… Şi-n altă parte… Nu sunt posturi, nu sunt…

Educația vine prin pădure. Calvarul
Nu-s fericite să urce zilnic dealul pădurii… Dar au familii. Traiul e greu. Şcoala cătunului este unica ofertă de serviciu în educaţie din zona Mălurenilor. Aşa că… n-au încotro.

Trecem puntea şi mergem. Şi mergem… Cu pas mare, grăbit, peste suișuri și coborâșuri prăfuite. Facem haltă la ultima casă de sub deal.

Florina: Aici, la casa asta din faţă, schimbăm încălţările. Încălţămintea!

  • Dar plătiţi ceva că folosiţi aici?
  • Nu. E o tanti drăguţă care… Sunt de 11 ani aici la Tufanu şi… Tanti Tuţa, aduceţi-ne şi nouă încălţările!

Cu ghetele schimbate… pornim iar. De aici începe… calvarul.

  • Cât mai avem de aici, doamnă?
  • Mai aveţi destul!
  • Ce înseamnă?
  • Destul. Adică încă 50 de minute de mers.
  • 50 de minute de mers pe jos?
  • Da…

Florina bate drumul ăsta întortocheat şi anevoios… de 11 ani. 11 ierni geroase, 11 primăveri mocirloase… Pentru Mihaela este al doilea an. Până în vara trecută a predat religia. Tot la Tufanu. I s-a desfinţat însă postul şi a fost încadrată învăţătoare.

– Care-i motivaţia dincolo de salariu? Există? Este vreo motivaţie dincolo de bani?
– Îmi place să vin aici la ei, spune Florina. Chiar îmi place. Nu pot să zic că nu-mi place. Meseria mea îmi place.

– De aici se încheie satul. Intrăm în pădure!
– Câţi kilometri mergem?
– Cred că 5 au mai rămas. Eu ştiu…?

– Până la şcoala asta mai e mult?
– Peste deal, încolo! Aveţi vreo 3 kilometri de mers!

– Doamnă, nu e chin ăsta? Sincer.
– Este! Când am învăţat carte nu ne-am gândit că vom ajunge pe aici. Să ne chinuim. Dar n-avem unde să ne ducem. Chiar n-avem unde!

Chinul și… batjocura

Pentru chinul ăsta… Florina şi Mihaela primesc din partea statului doar un spor …mărunt, de izolare. Nici o pereche întreagă de pantofi nu şi-ar putea cumpăra cu el.

– Un milion… 110. Cam aşa. La salariul meu, spune Florina.
– Sincer: puteţi să-mi ziceţi pentru câţi bani urcaţi, doamnă?
– Am ajuns acum, cu majorările astea, la 2800. Eu.
– Cu tot cu spor?
– Cu tot, cu tot! Şi cu vechimea mea, cu…
– Dumneavoastră pentru câţi bani urcaţi, doamnă?
– Tot cam aşa, spune Mihaela Cican. Pentru că acum sunt plătit ca profesor! Suplinitor. Ca învăţător luam mai puţin. Că nu am nici ani de vechime mulţi, aşa.
– Deci, împreună… luaţi cam o mie de euro amândouă. (Râd) Nu e de râs doamnă.
– Nu e de râs, dar… Râdem. Că altfel nu ne-am menţine sănătoşi.

Pornim iar la pas. Mai avem jumătate de drum până în cătun. Urcăm, coborâm… Şi tot aşa.

– Aveţi grijă că alunecă!

După o oră şi zece minute de mers… se vede cătunul. Ţinem poteca… Latră câinii. Intrăm în Tufanu.

Drumul spre școală trece prin albia râului

Cătunul Tufanu nu are drum. Omul, căruţa şi maşina merg prin albia râului. Alternativă nu există.

  • Gârlă! Că asta… Nu e râu ăsta.
  • Când vine apa mare?
  • Noi mai încercăm şi intrăm prin grădinile lor, pe aici. Ne mai dau voie şi… (merge la pas prin apa râului)

La Tufanu, trăiesc 1.200 de suflete. Toţi… rudari. Directorul şcolii din Mălureni răspunde şi de şcoala cătunului. L-am anunţat că vrem să filmăm un reportaj despre condiţiile de şcolarizare de acolo. A fost de acord. A dat vestea apoi în comunitate. Unde nu ajunge nici maşina cu pâine, darămite televiziunea! Aşa că… au ieşit la porţi, şi-au trimis copiii la şcoală. O localnică ne dă bineţe… în felul său.

  • Să mor io dacă… (urlă ceva ce nu se înțelege).

În drumul de pe râu… scurmă porci. Ici-colo sunt garduri din uluci… rupte.

O clasă cât o baie
Mihaela predă într-o clădire nouă, ridicată acum doi ani cu fonduri norvegiene. Florina… merge la elevii săi de clasa a doua, care învaţă în şcoala veche, cu două odăi. Pe tablă scrie… AMIN. În clasă sunt 13 elevi şi vreo 6 bănci goale. Panseluţa, Adelina, Raul şi colegii au avut oră de religie. Florina urmează să le predea matematică.

  • Ce trebuie să facem întâi? Să facem în-mul…
  • ŢIREAAAA.
  • Înmulţirea! Adică 4 ori 9, da? 4 ori nouă cât fac?
  • … 4 ori 9… 37.
  • 3…6! 36, da?

Tabla înmulţirii a făcut haltă şi-n luminişul ăsta din pădure. Şi destui copii s-au împrietenit cu ea.

  • 5 ori 2!
  • 5 ori 2… 10.
  • 5 ori 5?
  • 25.
  • Bun!
  • 6 ori 7?
  • 6 ori 7… 42.

De obicei, o clasă de copii învaţă şi în odaia cealaltă, de trei metri …pe trei metri. Se filmează însă, de aceea… directorul de la Mălureni a decis să îi mute provizoriu.

Ion Tincă – administratorul şcolii: „Învaţă în acest spaţiu, unde mă aflu, 20 de copii. Când s-a auzit că vine cineva de la televiziune, au venit şi i-au luat pe toţi. Şi de aici şi din partea cealaltă şi i-au dus la centrul nou. Când au auzit că vine televiziunea, au spus să nu găsească în condiţiile astea copiii şi-au pus profesorii să-i ducă la centrul nou”.

Centru cel nou… este în spatele şcolii vechi. Cobori în drumul din râu, fereşti porcii care se adapă în ochiuri de apă, urci o rampă şi ai ajuns. În pauze, ceilalţi trei dascăli care lucrează aici organizează jocuri diverse. Când reîncep cursurile, fiecare cu orarul lui. Mihaela, profesoara care a trecut dealul împreună cu învăţătoarea Florina, are o clasă specială. Jumătate dintre elevi sunt într-a patra, ceilalţi într-a întâia.
Mihaela Cican- profesor suplinitor: „Cei din clasa a IV-a sunt mai puţinei. Şi, automat, au intrat la simultan. Şi nu trebuie să fie aceeaşi oră. Dacă ei au română, ei trebuie să aibă altceva.

Când i-am filmat, cei din clasa a patra aveau oră de limba română, iar cei mici… desen artistic.

  • Şi când îi ascultaţi?
  • Când îi ascultăm… Îi ascultăm aşa din timp, pe toţi. Nu putem să-l luăm pe fiecare în parte să-l ascultăm, că ceilalţi deja nu mai au ce face.

Școli ținute în viață de sacrificiile profesorilor
În comunităţi sensibile ca cea din Tufanu, unde absenteismul este mare, iar dascălii se chinuie să convingă părinţii să dea copiii la şcoală, reţeta învăţământului sincron este un eşec. Elevii din clasa întâi se plictisesc frecvent, îşi iau ghiozdanele …şi pur şi simplu pleacă acasă.

  • Uite, Alexandra vrea să plece. S-a plictisit! Hai, Alexandra, să mai stăm!
  • Mă doare măseaua!
  • Te doare măseaua? Mai găsim şi scuze din acestea… Alexandra, dacă vrei, poţi să pleci. Eu nu te ţin aici cu forţa. Dacă tu nu vrei să mai lucrezi…

Eleva Alexandra… s-a plictisit. Şi-a luat ghiozdanul şi a părăsit sala de clasă.

  • Du-te, hai! Du-te acasă!
    Alt copil se aude:
  • Doamna învăţătoare, mi-e rău!
  • Ţi-e rău şi ţie? Pleci şi tu? Nu! Hai să mai stăm! Alexandra, la revedere! La revedere Alexandra! Să vii luni!

Își riscă viața
Aşa-i şcoala în cătunul Tufanu… Elevii se plictisesc, dascălii nu sunt respectaţi, îndură lipsuri şi umilinţa sistemului. Profesorii sunt cei care ţin şcoala aceasta deschisă. Fără ei, copiii comunităţii de rudari din Păuleasca n-ar mai putea învăţa nici măcar alfabetul.
Florian Bucălie – primar comuna Mălureni, Argeș: Dacă ne pleacă, ar fi chiar o problemă. Păi toţi care au venit… Vin un an… Că nu ştiu… Zice Mălureni şi pe el îl dă la Păuleasca. Când a ajuns la Păuleasca, al doilea an nu-ţi mai vine. Iarna, fetele care trec dealul le vezi ori la farmacie, ori pe la doamnele doctore… Eu m-aş lipsi de banii ăştia de profesor. Păi să-mi zică „profesore” şi să stau prin spital? Îşi riscă viaţa! Ursul, anul trecut, a venit şi a luat porcii de aici.

Comunitatea rudarilor din Păuleasca Argeşului a fost ruptă de civilizaţie. Statul a abandonat-o şi-a condamnat-o la chin. Aici, nu-i grădiniţă, nu-i dispensar, nu-i cimitir, nu-i farmacie şi nici magazin alimentar. Ca să ajungă în satul vecin, la Bădiceni, au o singură cale: albia râului. 4 kilometri sunt obligaţi să meargă doar aşa. Un aşa-zis drum sezonier. Când dau ploile… pârâul se înfurie şi creşte. Devine inaccesibil la pas. Iarna… la fel. Se umple cu sloiuri de gheaţă groase de un metru şi nu poate fi străbătut cu căruţa, singurul mijloc de transport din zonă.

Ilie – liderul comunităţii: Ăştia de la 112, în timp de iarnă sună la noi ca să-i ducem pacientul cu căruţa până la tabără. Să ne facă drumul, dom’ne. Atât. Să ne ajute şi pe noi, să ne facă drumul ăsta.

150 de copii de şcoală şi cinci dascăli sunt la Tufanu. La anul se pregătesc să descopere cărţile încă vreo 30.

  • Asta este povestea!

România trece cu greu clasa la educaţie! Nu o spunem noi, o spun cifrele şi studiile la nivel internaţional, care ne plasează mereu pe ultimele locuri. Abandonul şcolar, analfabetismul funcţional, subfinanţarea, profesori prost plătiți sau insuficient pregătiți… sunt doar câteva dintre problemele sistemului. Elevi, părinţi, profesori şi întreaga societate aşteaptă de zeci de ani o schimbare. De unde ar trebui să înceapă reforma sistemului de învățământ? Încercăm să aflam împreună în campania Old School/New School.

Sursa: Digi24.ro