Intrarea în stadiul de adult este marcată de anumite diminuări ce apar, ale capacităţilor fiziologice în general. De aici încolo (deci după 35 de ani), se înregistrează atât scăderi cât şi stabilizări sau chiar creşteri într-un joc caracteristic fiecărei persoane şi fără corelaţie între cele 4 subidentităţi.
Freud afirma că acest stadiu se diferenţiază de toate celelalte pentru că omul este mai capabil să muncească şi să iubească. În acest stadiu, omul înregistrează o culme a eficienţei activităţii, dar înregistrează în acelaşi timp o diminuare a capacităţilor fizice. Aici intră circulaţia, respiraţia, activitatea nervoasă, în care memoria este cea care suferă cel mai vizibil şi se înregistrează scăderi ale capacităţilor senzoriale.
Alura generală a corpului se modifică, căpătând trăsături mai solide, mai puţin flexibile sau plăcute.
În ce priveşte percepţia senzorială, se păstrează mobilitatea globilor oculari, scade capacitatea de adaptare a cristalinului, creşte pragul de luminozitate şi sunt extrase mai lent informaţiile din imaginile complexe. Se conservă vederea cromatică, ce capătă fineţe.
În privinţa percepţiilor auditive, au loc scăderi ale capacităţii de diferenţiere a sunetelor muzicale, care se vor accentua tot mai mult, iar în cadrul percepţiilor tactile, acestea îşi pierd fineţea după 40 de ani, scad viteza mişcărilor, forţa acestora, dar se păstrează percepţia corectă a direcţiei şi preciziei mişcării.
În ce priveşte atenţia, particularităţile sale la stadiul de adult se abordează în mod diferenţiat cu privire la atenţia generală vis-à-vis de atenţia profesională. Atenţia generală tinde să scadă şi duce până la alterarea imaginii, iar cea profesională creşte în prima parte a stadiului (mobilitatea, concentrarea, stabilitatea ei cresc) şi apar scăderi ale atenţiei profesionale spre 60-65 de ani.
Memoria este un proces care suferă modificări intense şi din acest punct de vedere există critici aduse testelor de memorie şi metodologiei de aplicare a lor, deoarece ele se aplică la fel la adult ca şi la adolescent. Acest lucru nu este normal, pentru că scade în timp viteza de acumulare a informaţiei şi se face abstracţie în aceste metodologii de unele posibilităţi compensatorii ce se pot dezvolta de-a lungul stadiului. Se mai aduc critici pentru că cercetările sunt mai mult longitudinale şi mai puţin transversale şi nu se iau în consideraţie factori ce pot acţiona de-a lungul vieţii, ce pot menţine un nivel ridicat de performanţă a memoriei (ex. timpul liber şi modalităţile de a-l petrece, stereotipiile profesionale etc.).
Scăderea imaginaţiei începe mai înainte de stadiul de adult, respectiv la 25-28 de ani. Scăderile imaginaţiei depind de acţiunea unor factori care pot întreţine un nivel performant al imaginaţiei, dar pot să nu stimuleze deloc imaginaţia şi creativitatea.
Învăţarea – cercetările arată diferenţe mari între capacitatea de învăţare şi înţelegere a materialului învăţat, diferenţe ce depind de aspectele motivaţionale ale învăţării, motivaţiile putând deveni la un moment dat factor de compensare a reducerii capacităţii de învăţare. Se înregistrează diferenţe mari între adulţi, în funcţie de studii. Majoritatea persoanelor cu studii medii refuză actul învăţării, spre deosebire de cei cu studii superioare, care sunt motivaţi în a deveni adepţii educaţiei permanente.
Până pe la 60 de ani, în învăţare se fac legături rapide, se decodifică enunţurile mai repede, se surprind uşor detaliile, se sesizează uşor legăturile dintre aspectele teoretic-practice ale unei probleme. Oamenii dispun de tehnici de învăţare productivă şi se pot adapta conştient şi voluntar la activităţile de învăţare. În timp apare tendinţa de a refuza învăţarea unor materiale noi, vaste şi în cazul când sunt obligaţi, preferă aducerea în discuţie a părerilor personale, folosirea stereotipurilor în locul învăţării active.
Situaţiile de competiţie în care adultul trebuie să uzeze de materialele învăţate sunt trăite extrem de tensionat, fapt ce-i motivează uşor spre a ieşi din câmpul educaţional şi a prefera învăţarea autodidactică.
Afectivitatea – perioada de adult înregistrează maximum de complexitate a trăirilor afective. Există o serie de sentimente ce capătă profunzime, stabilitate şi în general cele legate de viaţa de familie şi de viaţa profesională.
Se înregistrează un echilibru afectiv şi un nivel ridicat de stăpânire a emoţiilor. În stabilirea relaţiilor personale, se are în vedere deteriorarea afectivă şi tendinţa adultului de a uita de propria persoană şi de a se dărui celorlalţi.
Personalitatea adultului – se realizează în această perioadă un echilibru între cele 3 dimensiuni temporale (trecut/prezent/viitor), în sensul că la adolescenţă trecutul este scurt, viitorul este lung. La bătrâneţe este invers, iar în stadiul de adult trecutul şi viitorul sunt aproximativ egale, motiv pentru care omul se simte în relativă siguranţă, putând să facă eforturi de îndeplinire a proiectelor, chiar dacă manifestă o relativă anxietate faţă de proiectele de viitor îndepărtat, mai ales faţă de cele care ar implica eventuale confruntări afective/profesionale/materiale.
Adultul îşi maturizează identitatea generală şi consolidează subidentităţile familială, profesională, socio-culturală.
Adultul manifestă interes pentru menţinerea competenţei profesionale şi stabilitatea familială. După 45 de ani, se ajunge în general în vârful ierarhiei profesionale, în funcţie de competenţă şi apare şi recunoaşterea ei.
La adultul tardiv nu ar trebui să mai apară schimbări în ierarhia profesională, ci ar trebui să se manifeste doar rutina profesională, orientarea spre aspectele practice ale profesiei, scăderea iniţiativei şi reţinerea faţă de nou. După această vârstă, interesele profesionale se limitează şi se trăieşte tensionarea legată de ieşirea la pensie.
Subidentitatea familială se situează în raport cu statutul de soţ şi părinte. Adultul tânăr este orientat spre un stil de viaţă familială în care se limitează clar rolurile. Libidoul continuă să fie activ, dar după 40 de ani apare sentimentul că s-a parcurs o jumătate din viaţă, ceea ce poate favoriza acea criză-familială a vârstei, ce poate avea ca şi consecinţe schimbări în structura familiei (divorţ, schimbarea locului de muncă). În statutul de părinte apar tensiunile legate de faptul că copiii ating vârsta adolescenţei.
La adultul mijlociu, statutul de soţ înregistrează rutină. Femeile sunt agitate datorită intrării în menopauză, libidoul este în scădere, dar poate fi compensat printr-un echilibru şi o experienţă de viaţă de cuplu. Soţul/soţia pot fi sprijiniţi de copii, dacă sunt mari.
La adultul tardiv, cuplul nu se bazează pe viaţa sexuală, dar există susţinerea între soţi, care vine din rolul de partener de cuplu, din resursele afective reciproce din bilanţul pozitiv al vieţii. Un rol important în această perioadă îl are apariţia nepoţilor.
