Din punct de vedere psihologic, problema centrală a adolescenţei este cea a identificării de sine şi cea a conştiinţei de sine. În această perioadă se intensifică percepţia de sine, care cuprinde câteva aspecte particulare:
– propria imagine corporală
– identificarea şi conştiinţa ego-ului
– identificarea sensului, rolului şi statusului sexual
– identificarea stasului social
În ce priveşte imaginea corporală, aceasta este indispensabilă pentru realizarea identificării de sine. În această perioadă, atât fetele cât şi băieţii acordă mult mai mult timp imaginii lor corporale, în sensul că stau mai mult în baie, se privesc mai mult în oglindă, discută mai mult despre corp, despre imagine, despre igiena corporală şi apare dorinţa de a efectua retuşări ale aspectului şi imaginii.
Toate acestea exprimă dorinţa de ajustare a sinelui corporal, precum şi dorinţa de a crea o imagine de sine agreabilă, plăcută şi de a fi apreciat de ceilalţi din acest punct de vedere. Pe acest fond, apare de cele mai multe ori nemulţumirea declanşată de înfăţişarea sa; adolescentul se îndoieşte de sine şi se crede mai puţin inteligent, arătos şi respectat, pentru că se percepe pe sine cu nemulţumire.
În cazul inadaptării şcolare, sociale sau de grup, atunci când adolescentul are o aşteptare mai înaltă de la sine decât este evaluat de către ceilalţi, percepţia de sine se poate manifesta ca negativă şi adolescentul se simte izolat, motiv pentru care poate deveni depresiv sau, dimpotrivă, nesuferit şi agresiv.
Pe acest fond general apar manifestările teribiliste, creşterea la paroxism a opozabilităţii, criza de originalitate, toate culminând cu comiterea unor acte delincvente şi toate realizându-se în special pentru atragerea atenţiei celor din jur şi pentru a aduce evaluarea celorlalţi cât mai aproape de pretenţiile personale.
Există însă şi adolescenţi cu estimaţii de sine înalte, aceştia sunt mai încrezători în sine, îşi susţin cu încredere opiniile, sunt mai comunicativi şi în consecinţă au mai puţine probleme personale.
În toată această perioadă, expectaţiile părinţilor au un rol deosebit de important în dezvoltarea conştiinţei şi imaginii de sine. Când părinţii adolescentului au o bună expectaţie faţă de acesta, adolescentul se simte în siguranţă, are rezultate şcolare bune şi probleme mai puţine. Dacă părinţii au o expectaţie joasă faţă de copil şi au tendinţa de a subevalua sau subaprecia capacităţile acestuia, ei contribuie din plin la erodarea conştiinţei de sine şi aşa mai puţin bine dezvoltată.
Există, aşadar, forme subtile de feed-back între adolescenţi şi familiile lor, forme care operează pe acest teren al autoevaluării, al expectaţiei, în directă legătură cu dezvoltarea conştiinţei de sine. Pe toată perioada adolescenţei, percepţia de sine se modifică şi se corectează mereu, acest proces neîncheindu-se până la sfârşitul adolescenţei târzii.
W. James a fost primul care a acordat atenţie dialecticii dezvoltării conştiinţei de sine, precum şi a distanţei dintre sine şi eu. El afirma că la adolescenţă personalitatea devine duală, ea constând din Eu-l care cunoaşte şi este conştient de Sinele care este cunoscut. Sinele cuprinde 3 tipuri de elemente:
– Sinele corporal (material) – se referă la corp, la vestimentaţie, la familie, prieteni şi pasiuni (tipuri de cărţi, filme agreate etc.);
– Sinele social – constă în reputaţia şi recunoaşterea unei identităţi anume, respectiv la consideraţia pe care o obţine o persoană în mediul în care trăieşte;
– Sinele spiritual – exprimat prin conştiinţa propriei identităţi, a propriei activităţi, a tendinţelor, aptitudinilor şi funcţiilor psihice.
Tot caracteristic adolescenţei este necesitatea tânărului de a deveni independent. Din acest punct de vedere, se consideră că există 3 tipuri de dependenţă:
– dependenţa de mentalitate
– dependenţa material-economică
– dependenţa emoţională, adică de confort, idei şi principii considerate.
În privinţa valorilor, deci a mentalităţilor, în adolescenţă se produce devalorizarea masivă a unor obiceiuri, idei şi principii considerate valide în copilărie. Apar în acest fel opoziţiile faţă de rutină, faţă de deprinderile copilăriei, faţă de învăţare, aşa cum este ea înţeleasă în copilărie şi în mod vizibil şi conştient faţă de banalitate şi mediocritate.
Apariţia acestor opoziţii nu trebuie interpretată neapărat ca un semn negativ al evoluţiei copilului, atât timp cât nu depăşeşte anumite limite. În limite normale, opoziţiile constituie un semn al începutului formării aspiraţiilor.
Dependenţa afectivă este în continuare mai activă faţă de părinţi. Adolescenţii interpretează momentele în care părinţii nu le dau aceeaşi atenţie ca în copilărie, ca pe lipsă de afecţiune; în acelaşi timp interpretează momentele de grijă şi interes ale părinţilor ca pe intruziuni în viaţa personală. De aici pot apărea conflicte, nemulţumiri şi dezorientarea adolescentului în privinţa locului şi rolului său în familie şi chiar în privinţa identităţii de sine, în sensul nehotărârii a ceea ce este, copil sau adult.
Identitatea s3xuală este un element important al identităţii de sine, care în această perioadă este influenţată foarte mult de modelele parentale şi de cele materiale. Astfel, un model parental cu masculinitate redusă poate determina dificultăţi de identificare la băieţi, iar un model parental puternic poate determina siguranţă şi încredere în sine. La fete, modelele feminine sunt diverse, tradiţionale şi moderne, iar fetele cu identificare feminină tradiţională se pare că sunt mai încărcate de conflicte interioare, în timp ce fetele cu identificare feminină modernă sunt mai dezinhibate, mai pasionale, identificarea fiind mai facilă.
În ceea ce priveşte activitatea intelectuală, se poate spune că la adolescenţă se atinge maturitatea intelectuală, în cazul unei dezvoltări fizice şi psihice normale şi a unei alimentări culturale corespunzătoare. Memorarea şi învăţarea capătă dimensiuni noi. Memoria logică devine forma centrală de memorare. Se intensifică dorinţa de studiu şi se identifică domeniile preferate. Toţi adolescenţii filosofează, tendinţa fiind atât de accentuată, încât deseori acaparează orice alte forme şi teme de conversaţie.
Raţionamentele şi judecăţile adolescentului devin tot mai complexe, ceea ce îi facilitează jocul gândirii. Exprimarea verbală devine fluentă şi creşte foarte mult capacitatea de creaţie.
Creşte la adolescenţă capacitatea de exprimare a sentimentelor şi creşte foarte mult pe baza mobilităţii mimice.
Creşte însă şi emotivitatea internă (cu punct de plecare interior, de la sine către ceilalţi), creşte excitabilitatea la factori determinanţi ai emotivităţii, externi. Acest fapt determină treceri rapide de la o stare afectivă la alta şi e la o limită la alta. Pentru acest motiv, adolescentul dă impresia de instabilitate emoţională şi de mare vulnerabilitate.
Solicitările şcolare şi sociale, care sunt din ce în ce mai mari pot provoca anxietate, frustrări diverse, sentimente de culpabilitate, cărora adolescentul le face faţă cu greutate şi pe care cu mare dificultate le comunică, astfel încât să poată primi sprijin de la familie sau de la grup. Apare şi se dezvoltă simpatia şi sentimentul de dragoste faţă de sexul opus.
Criza de originalitate a adolescenţei
Este specifică perioadei şi apare, de regulă, pe fondul nesiguranţei adolescentului faţă de noile şi nenumăratele trebuinţe care apar şi faţă de cerinţele sale interne şi externe.
Este perioada în care tânărul nu suportă să fie la fel ca toţi ceilalţi, îşi doreşte să nu fie nimeni ca el, să fie unic şi excepţional. Are o mare oroare de banalitate şi mediocritate, motiv pentru care caută să găsească formele cele mai indicate din punctul lui de vedere de a se face remarcat şi de a fi excepţional. Se pare că din acest motiv criza de originalitate reprezintă unul din cele mai dificile momente din viaţa omului.
Criza poate traversa mai multe etape, care au şi forme diferite.
Astfel, între 10-14 ani, în preadolescenţă, dominanta fiind maturizarea biologică, atitudinile şi comportamentele curente ale tânărului se încarcă de stări conflictuale, se determină de o motivaţie legată în special de incertitudinea rolului şi statutului social. Criza se manifestă în primul rând în familie şi apoi la şcoală şi în grupul de joacă.
În etapa adolescenţei (14-18 ani), domină conflictele de autoafirmare, pentru că este etapa construcţiei intense, a concepţiei despre lume şi viaţă şi a concepţiei despre sine în această lume. Criza la aceeaşi vârstă este declanşată de regulă de unul sau mai multe evenimente stresante, o decepţie sau umilire căreia adolescentul nu îi face faţă. Apare astfel comportamentul agresiv, evident căutat, care exprimă încercarea de a-şi domina insecuritatea şi neîncrederea în capacităţile sale de integrare în viaţă.
Manifestările crizei se referă la originalitatea vestimentară şi a coafurii, la cultul muzicii, la aşa-zisul cult al personalităţii şi mai rar la originalitatea reală, alimentată de capacitatea creatoare, pozitivă.
Despre aceste exagerări, trebuie spus că ele nu trebuie să provoace îngrijorare, atât timp cât să exteriorizeze în forme acceptabile. Atitudinea faţă de adolescent nu trebuie să fie neapărat moralizatoare, ci mai degrabă este indicată încurajarea confesiunii şi comunicării, co-participarea la activităţile adolescentului sau în cel mai rău caz o atitudine de acceptare a acestor comportamente. O astfel de atitudine permite o mai bună cunoaştere şi înţelegere a nevoilor tânărului, a conflictelor pe care le trăieşte, ceea ce permite şi identificarea modalităţilor de reducere a tensiunilor.
Relaţia dintre părinte şi adolescent este absolut specială. Cei mai mulţi părinţi au idei greşite despre ceea ce este adolescenţa şi despre ceea ce ar trebui să aştepte din partea tinerilor. De asemenea, mulţi adolescenţi au sentimentul că odată cu creşterea în vârstă sunt abandonaţi de părinţi într-o lume străină, au impresia că nimănui nu-i pasă de soarta lor, se simt neajutoraţi, inutili, disperaţi, se subapreciază şi se autocompătimesc.
Din punct de vedere emoţional, sunt încă copii, au nevoie de o cantitate mare de hrană emoţională, pentru a putea funcţiona şi dacă nu o găsesc în familie, o caută în alte locuri. De cele mai multe ori, adolescenţii reuşesc să-şi supere părinţii în ideea lor de căutare a independenţei, iar părinţii reacţionează exagerat, atât din punct de vedere emoţional, cât şi practic, în atitudini.
Dacă părintele îşi va pierde stăpânirea de sine în faţa adolescentului, acesta îl va respecta mai puţin şi îşi va căuta modelul parental dorit la cei de vârsta sa sau de vârste puţin mai mari. Uneori, această situaţie poate deveni periculoasă şi poate adânci şi mai mult conflictul între adolescent şi lume.
Desigur, carenţele educaţionale îşi pun amprenta asupra întregii evoluţii al adolescenţei, adăugând deseori elemente negative în întregul tablou.
Există în adolescenţă probleme de inadaptare, care se manifestă la nivel familial, şcolar şi social. Cele mai frecvente probleme de comportament se referă la:
- depresie,ce poate merge de la forme uşoare, moderate, până la forme grave, exprimate prin tentative de suicid.
- frustrare, care se manifestă ca o trăire a existenţei unui obstacol în calea dorinţelor, aspiraţiilor şi idealurilor adolescentului.
- sindromul de suprasolicitare, oarecum aparte, care apare în general la adolescenţii cu fragilitate afectivă şi în care nivelul ridicat al solicitărilor poate duce la inhibiţie, la comportament nevrotic, în care adolescentul îşi refuză orice şansă; în aceste condiţii, ele vede idealurile veşnic irealizabile, nevrotismul se accentuează odată cu trecerea timpului şi tânărul îşi găseşte refugiul într-o lume ideală, în care stresul vieţii cotidiene nu-l atinge.
