Pe vremuri, în satele românești, înainte ca zgomotul modernității să pătrundă până și în cele mai retrase colțuri ale țării, cânepa era mai mult decât o plantă; era un mod de viață. În acele vremuri de mult apuse, cânepa creștea liberă și puternică pe câmpurile țării, iar oamenii o prețuiau ca pe o comoară a pământului.
Pe teritoriul României cultura de cânepă se pierde în negura timpurilor.
În această zonă cânepa a fost cultivată de peste 2000 de ani pentru fibre. Îmbrăcămintea purtată de strămoșii noștri, traci, daci, sarmați era din cânepă.
În perioada medievală era de neconceput să fie gospodărie, sau moșie fără o plantație de cânepă pe ea, pentru că de la cel mai mic lucrător al pământului, țăranul și până la boieri, aveau așa zise cânepiști. “ Era cultura numărul unu. În perioada medievală nu grâul era numărul unu, ci cânepa, pentru că toată familia trăia din cânepă. Cu asta se îmbrăca, din ea își făcea lenjeria de masă, de pat și tot ce era într-o casă din țesătură. După care a urmat evoluția în finețe, în tipul de profil, în tipul de tors, amestecul de pânzeturi în pânzeturi cu bumbacul și chiar cu mătasea.
În acele vremuri îngrășământul de bază era gunoiul de oaie bine fermentat, lăsat ani de zile înainte de a fi împrăștiat pe sol. Această metodă de îngrășare a parcelelor cultivate cu cânepă a durat din perioada medievală până în 1950-1960.
Sătenii și cânepa – O legătură indestructibilă
În fiecare primăvară, sătenii se adunau pe câmpurile ce păreau nesfârșite, pregătindu-se pentru o nouă cultură de cânepă. Bătrânii își aminteau cu drag de anii tinereții, când fiecare familie avea o parcelă dedicată acestei plante magice. Cânepa nu era doar o plantă, ci un simbol al comunității și al muncii comune.
Semințele de cânepă erau sădite cu grijă în pământul proaspăt afânat. Femeile, cu mâinile lor harnice, îngrijeau răsadurile, iar bărbații le protejau de buruieni și dăunători. Pe măsură ce săptămânile treceau, cânepa creștea înaltă, cu tulpini groase și rezistente, aproape ca niște coloane ce sprijineau cerul.
De la plantă la pânză – Magia transformării
Toamna, când cânepa ajungea la maturitate, era timpul recoltării. Tulpinile erau tăiate și lăsate la uscat pe câmpuri, întinse pe rogojini de paie. După câteva săptămâni, cânepa era strânsă și dusă la topit. Procesul era unul tradițional, transmis din generație în generație. În locurile unde râurile curgeau încet și apele erau limpezi, cânepa era lăsată la înmuiat, iar fibrele începeau să se desprindă de pe tulpină.
După ce cânepa era bine topită, sătenii o băteau cu mâinile lor aspre, dar pricepute, pentru a separa fibrele fine de partea lemnoasă. Apoi, fibrele erau puse la uscat din nou, până când erau gata să fie torsionate în fir. În serile lungi de toamnă și iarnă, femeile satului se adunau în jurul focului, torcând firul de cânepă și povestind întâmplări din trecut.
Pânza de cânepă – Țesătura care dura o viață
Din firul tors se țeseau pânze groase și rezistente. Pânza de cânepă, albă ca laptele și durabilă, era folosită pentru a crea haine, saci și chiar velințe pentru acoperirea paturilor. Nimic nu era irosit. Fiecare bucată de pânză avea o utilitate, iar hainele confecționate din cânepă erau transmise de la o generație la alta.
În acele vremuri, fiecare casă avea război de țesut, iar meșteșugul țesutului era cunoscut de toate femeile. Fiecare ie, fiecare fustă sau cămașă era brodată cu grijă și dragoste, purtând motive tradiționale transmise din mame în fiice. Pânza de cânepă, odată țesută și cusută, devenea un simbol al trudei și al tradiției, iar cei care o purtau o făceau cu mândrie.
Cânepa și ritualurile străvechi
Cânepa nu era doar o sursă de material textil; ea avea și o semnificație spirituală. În unele sate, înainte de a începe semănatul, bătrânii țineau ritualuri simple pentru a cere binecuvântarea zeilor pământului. Plantele erau considerate sacre, iar fumul de cânepă era folosit în unele ritualuri pentru a purifica spațiul și a alunga spiritele rele.
La sfârșitul recoltei, sătenii organizau sărbători în cinstea cânepei. Era un moment de bucurie, când oamenii se adunau laolaltă, cântau și dansau, celebrau munca lor și binecuvântările pământului. În jurul focurilor, bătrânii satului își aminteau vremurile de demult, când cânepa era la fel de prețuită ca aurul.
Apusul unei ere
Însă, pe măsură ce anii au trecut și vremurile s-au schimbat, cânepa a început să-și piardă din importanță. Oamenii au descoperit materiale noi, sintetice, iar tradițiile vechi au început să fie uitate. Războaiele de țesut au fost înlocuite de mașini moderne, iar câmpurile unde odată creștea cânepa au fost lăsate în paragină.
Totuși, în inima celor care au trăit acele vremuri, cânepa a rămas un simbol al unei lumi simple, dar bogate în tradiții și valori. Fiecare fir de cânepă tors, fiecare pânză țesută poartă în ea povestea unui popor care a știut să trăiască în armonie cu natura și să valorifice darurile pământului.
1 – Epopeea obținerii fibrelor…..
Perioada cea mai delicată și care pune probleme pentru cultura de cânepă este trecerea de la plantă la fibră. Pe suprafețe mici, înainte țăranii o recoltau manual în două faze: cânepa de vară și cânepa de toamnă, cânepa având două momente de maturare diferite. Plantele mascule sunt cânepa de vară și plantele femele sunt cânepa de toamnă. Femeia punea mâna pe fiecare plantă și o smulgea și avea ceva de smuls, fiindcă densitatea de semănare mergea până la 800 de plante germinabile pe metru pătrat.
Cu cât era mai deasă, cu atât era mai bună, de mai bună calitate. Într-o astfel de plantație de cânepă aproape nu intrai, atât de deasă era”.
2 – Recoltarea….
După recoltare cânepa se lăsa un timp oarecare la uscat, crudă, după care se ducea la topit. Snopii de cânepă erau ținuți în apă de baltă sau apă de râu. În baltă unde era nămol și unde apa se încălzea de obicei de la soare, prin încălzire naturală fibra ieșea mai albă și mai moale, în urma procesului de topire. Dacă o topeai în apă curgătoare, apă mai rece, cu temperatură neconstantă, acolo fibra ieșea mai aspră și nu atât de lucioasă. Dacă rupeai cânepa verde, rămânea o fibră galben-verzuie, însă după topit, fibra ei devenea albă, albă-cenușie sau albă-argintie, sau galbenă.
3 – Măcerarea…..
Statul în apă făcea ca fibra să se desprindă de pe țesutul lemnos. “Fibra este în afara tulpinii, dar ea este prinsă prin lignină și pectină. Acestea sunt două substanțe care când intră în contact cu apa și cu bacteriile din apă, se desface pectina și lignina și asta ajută la desprinderea fibrei de pe lemn. După ce se scoate cânepa pusă la topit, se spală, după 10-15 zile, interval care depinde și de temperatura apei, că dacă este mai caldă, timpul este mai scurt, iar dacă este mai rece, durata crește. În oricare din situații, când scoteau cânepa de la topit, se spalau tulpinile acelea topite, după care se punea la uscat și era un întreg ceremonial, că nu se usucă foarte simplu. Se usca la soare, după care se melița (n.r. reprezintă acțiunea de a zdrobi și a curăța cânepa și inul de părțile lemnoase cu ajutorul instrumentului numit meliță, pentru a alege fuiorul sau pentru a obține câlții). Melița era o sculă în care puneai snopul de cânepă topit și uscat, după care era bătut cu mâna. În gospodărie era meliță făcută din lemn cu care băteai și toată puzderia aceea a lemnului pur, până când toată se separa de fibră și fibra rămânea undeva într-un caer, brută. Deci obținea fibra aceea albă, alb-argintie, care pe urmă trecea printr-un proces întreg, se pieptăna cu un tip de piepteni speciali. Prin pieptănare se extrăgea fibra scurtă sau câlții, că era și fibră scurtă, iar restul era fuiorul. Fuiorul era de obicei fibra lungă, care putea ajunge până la un metru, un metru și jumătate, chiar mai mult și care apoi se peria, trecea printr-o serie de perii și se făcea caiere.
4 – Obținerea caerului….
Caierul de cânepă era ca și caierul (n.r. mănunchi) de lână când se punea în furcă. Femeile de la țară încă mai torc, dar din păcate a cam ieșit obiceiul ăsta. Era caierul de fuior de cânepă sau de câlți. De obicei din câlți se făceau saci și alte produse, dar din fibră de obicei se făcea țesătura fină, țesătura principală și de cele mai multe ori toarcerea nu o făcea numai gospodina în casă. De obicei era cânepă multă și se făceau acele așa zise clăci. Erau mai mulți țărani care aveau cânepă în satele medievale, dar unii aveau mai puțină și și-o făceau mai repede, dar marea majoritate a cultivatorilor de cânepă așa o torceau, prin clacă. Pe raza unui sat puteau să fie simultan și 5-6-10 clăci. Se împărțeau caierele acestea în funcție de câtă cânepă avea gospodăria respectivă, la 20- 30 de femei din sat și li se dădea un termen de 15-20 de zile, sau până la data unei luni, care obicei era prinsul postului de Crăciun. La data stabilită gazda dădea o masă și fiecare venea cu ce-a tors, așa numita torsură. Cu acel prilej gazda făcea joc, se punea de-o horă. De-aia trebuiau să termine prinsul postului, ca să poată face și joc, că în post nu se făcea.
Concluzie – Moștenirea cânepei
Astăzi, când privim înapoi la acele vremuri, ne dăm seama cât de prețioasă a fost cânepa pentru strămoșii noștri. Deși multe dintre obiceiurile legate de cultura cânepei s-au pierdut, ele rămân parte din moștenirea culturală a României. Cânepa, cu istoria și simbolismul ei, ne amintește că adevărata bogăție a unei națiuni se găsește în tradițiile și valorile sale. Iar în vremuri de mult apuse, cânepa a fost, fără îndoială, una dintre aceste comori.
Post Views: 277
