Marian a schițat un zâmbet stânjenit, dar pentru întâia oară părea curat și fără artificii, un zâmbet pe bune.
Iulia îl privea altfel acum. Nu cu supărare, nu cu ironie. Parcă îi vedea chipul pentru prima dată fără poze regizate și fără promisiuni umflate cu pompa.
Doar un om.
Cu barba un pic încâlcită și ochii vizibil obosiți.
— Și dacă n-aș vrea blondă? — a rostit el încet, cu privirea coborâtă spre marginea mesei.
Lenuța s-a oprit chiar atunci din turnat vișinată în pahare.
— Atunci ce-ai vrea?
Marian a ridicat umerii, ca și cum nu găsea cuvintele.
— Pe cineva adevărat.
Un val de liniște s-a așezat peste toți trei.
Iuliei i s-au aprins obrajii. Pentru prima dată, nu o mai durea că nu e slabă ca în fotografiile cu filtre. Că nu are ochi albaștri. Că pe farfurie zăcea, stingher, un sandviș mușcat pe jumătate.
— Știi… nici eu nu sunt blondă — a spus ea încet. — Și nici model.
— Am observat — i-a răspuns el, zâmbind cald.
Lenuța a izbucnit într-un hohot scurt.
— Ei, vedeți? Deja vorbiți ca oamenii normali.
Vișinata își făcuse efectul: nu i-a amețit, dar le-a topit stinghereala.
Marian a început să povestească simplu despre munca lui la un depozit de materiale de construcții din oraș. Salariu bunicel, cam 4.000 de lei pe lună. O garsonieră luată pe credit. Rate, încă zece ani înainte.
— Nu e cine știe ce, dar e muncit cinstit — a adăugat, fără să se scuze.
Iulia îl asculta cu atenție. Niciun filtru n-ar fi redat asta. Niciun unghi „perfect” de cameră.
— Eu lucrez la magazinul din sat — a zis ea. — Casieră. Strâng bani să fac școala de asistente.
Marian a clipit, surprins.
— Da. Nu vreau să stau toată viața aici.
Lenuța i-a cuprins din priviri pe amândoi și a priceput că, fără să-și dea seama, nu mai râdea.
În seara aceea au zăbovit mult la masă, vorbind despre lucruri mărunte. Despre cum e să fii singur de sărbători. Despre cum aproape toată lumea pare fericită pe internet, dar în viața adevărată sunt puțini cei care sunt cu adevărat.
La un moment dat, curentul s-a oprit. Se mai întâmpla prin sat.
Casa a căzut într-o beznă groasă.
— Perfect — a mormăit Lenuța. — Fix acum.
Marian a scos telefonul și a aprins lanterna. O lumină blândă le-a spălat fețele, apropiindu-i.
Fără filtre.
Fără minciuni.
Iulia a început să râdă, ușurată.
— Știi ceva? Mă bucur că nu ești cel din poze.
— Și eu mă bucur că nu ești blondă — a răspuns el, pe același ton glumeț și sincer.
Au râs amândoi, de data asta fără rețineri.
A doua zi, dis-de-dimineață, Lenuța s-a trezit devreme. A prăjit ouă ochiuri și a așezat brânză pe masă. Când a intrat în bucătărie, i-a surprins deja la povești.
Vorbeau aproape în șoaptă.
Stânjeneala dispăruse.
— Autobuzul e la șapte fără zece — a spus ea, testând parcă aerul nou dintre ei.
Marian s-a ridicat în picioare.
— Mulțumesc pentru găzduire.
— Să nu mai vii cu poze mincinoase — l-a dojenit Lenuța, jucăuș.
— Nu mai vin.
Și-a întors privirea spre Iulia.
— Data viitoare vin eu… dar fără costum.
Iulia a zâmbit larg.
— Și eu fără filtre.
Când autobuzul a pornit din stație, Lenuța a privit-o pe fata ei. Nu mai era bosumflată. Nu mai arăta ca un copil.
— Mamă… — a șoptit Iulia — cred că uneori trebuie să te faci de râs ca să găsești ceva adevărat.
Lenuța a încuviințat din cap.
— Adevărul nu are nevoie de Photoshop.
Două luni mai târziu, Marian s-a întors.
Fără papion.
Cu flori simple, luate din piață.
Nu au făcut nuntă mare. Nici nu s-au grăbit.
Au început cu drumuri dese între sat și oraș.
Cu sinceritate.
Cu rate plătite la timp.
Cu planuri reale.
Și, pentru prima dată, fără minciuni.
Iar Lenuța, ori de câte ori îi vedea stând la masă, își zicea în sinea ei:
„Bine că n-am mai luat porcul.”
„Bine că n-am mai luat porcul.”
Aceasta este o poveste bazată pe informații fictive și nu trebuie luată ca atare. Este o poveste recreațională ca oricare alta, iar asemănările cu viața reală sunt pur întâmplătoare.
