Etica datoriei lui Kant este cea mai cunoscută şi influentă dintre teoriile-standard ale eticii. Immanuel Kant (1724-1804) a acordat o atenţie deosebită moralei. Lucrările sale care ţin de filosofia moralei sunt următoarele: Întemeierea metafizicii moravurilor (1785); Critica raţiunii practice (1787); Metafizica moravurilor (Elemente metafizice ale dreptăţii şi Doctrina virtuţii) (1797).
Printre categoriile, care sunt dezvăluite în lucrările marelui „moralist” se numără: autonomia şi imperativul practic, ca bază de universalizare a cetăţeniei, a tratamentului egal, a egalităţii în drepturi, datoriile morale perfecte şi datoriile morale imperfecte, autonomia şi voinţa liberă, morala universală, voinţa liberă, imperativul categoric.
Regulile morale, în viziunea lui Kant, trebuie să fie universale, fiind valabile pentru orice individ şi necesare, deci, să se susţină reciproc, să nu se contrazică între ele.
Conceptul central în etica kantiană este cel de datorie, etica sa fiind numită şi deontologică. Etica sa este şi unul de tip raţionalist. Se consideră că acţiunea morală se fundamentează pe o judecată morală, care poate fi aplicată pentru orice persoană în orice situaţie. Şi deci, morala trebuie să se fundamenteze pe raţiunea pură şi nu pe tradiţie, intuiţie, compasiunea faţă de alţi oameni. Kant afirmă în Critica raţiunii practice că „raţiunea pură este pentru sine singură practică şi dă (omului) o lege universală, pe care o numim lege morală. Astfel, acţiunile unei persoane sunt morale doar în cazul când putem transforma maxima după care ne conducem în aceste acţiuni în lege universală, deci într-un imperativ categoric, care cheamă persoana să acţioneze aşa, cum ar vrea să se comporte şi cu ea, în alt caz, în altă situaţie: „Făptuieşte aşa ca maxima voinţei tale să poată fi totdeauna în acelaşi timp valabilă ca principiu al unei legi universale”, opinează Kant în Critica raţiunii practice.
Deci, nu trebuie să spunem minciuni, să promitem fals, căci nu am dori ca aceasta să devină o lege universală, adică, nu am dori ca pe noi să ne mintă cineva. Maxima dată precede acţiunea, nu derivă din consecinţele ei.
Kant plasează conceptul de „datorie” în centrul eticii sale. Acesta este o „datorie” generalizată şi propune ca binele moral să constea în îndeplinirea acesteia. Această morală a datoriei este derivată, potrivit lui Kant, din existenţa unui scop în sine: „numai omul şi cu el orice creatură raţională, este scop în sine însuşi”. Iar omul nu trebuie să fie întrebuinţat nici odată numai ca mijloc, ci ca scop. Nu trebuie să folosim pe alţii ca scop, dar nici nu trebuie să lăsăm pe alţii să ne folosească ca scop – în tangenţă cu relaţiile ce ţin de politică, sex, rasă, religie şi vârstă. Oamenii, desigur, sunt folosiţi în calitate de mijloace. Dar ca această folosinţă să fie una morală, trebuie să fie obţinut acordul, liberul consimţământ al acestor oameni.
Din perspectiva eticii kantiene o încălcare a datorie morale este rea, chiar dacă consecinţele sale sunt bune, pozitive. Intenţia este cea care contează pentru stabilirea valorii morale ale unei acţiuni. Kant afirmă în Întemeierea metafizicii moravurilor că voinţa bună nu e bună numai prin ceeace produce şi efectuează, nu prin potrivirea sa pentru atingerea unui scop oarecare propus, ci numai prin voire, adică în sine, şi, considerată pentru sine, ea trebuie preţuită cu mult mai sus decât tot ce poate fi realizat prin ea în folosul unei înclinaţii oareşicare, sau chiar, dacă vrem, al sumei tuturor înclinaţiilor.
Prin prisma eticii kantiene, moralitatea unei acţiuni nu poate să depindă de rezultate, deoarece aceste sunt incerte înainte de a începe acţiunea, însă, accentul trebuie pus pe intenţia cu care este făcută acţiunea. Iar aceasta din urmă este considerată morală dacă este făcută din raţiuni morale şi intenţii bune.
Din perspectiva eticii datoriei a lui Kant, sunt interzise încălcarea contractelor, furtul, înşelătoria.
Kant a devenit celebru în câmpul ştiinţific al eticii în afaceri datorită faptului că a susţinut ideea respectului pentru persoane, afirmând că orice activitate economică ce aşează banii pe acelaşi nivel cu individul este imorală. Adepţii kantianismului consideră organizaţia de afaceri ca pe o comunitate morală, în care fiecare membru al organizaţiei întreţine relaţii morale cu toţi ceilalţi. Pe de o parte, managerii unei companii trebuie să-i trateze cu respect pe toţi cei implicaţi în această afacere; pe de altă parte, fiecare individ dintr-o companie administrată ca o comunitate morală kantiană trebuie să considere organizaţia mai mult decât un simplu mijloc pentru satisfacerea aspiraţiilor personale; organizaţiile de afaceri trebuie să fie considerate nişte vehicule pentru atingerea scopurilor comune. Un individ care consideră organizaţia de afaceri într-un sens strict instrumental acţionează împotriva principiului „respectului pentru persoane”. În ciuda tuturor acestor avantaje, etica kantiană este prea greu de aplicat în viaţa de zi cu zi, deoarece este prea rigidă şi prea exigentă; totuşi, publicul, în general, judecă organizaţiile de afaceri de pe o poziţie strict kantiană.
În acelaşi timp, abordarea poate avea şi unele efecte negative, în situaţia în care ar conduce la crearea unui climat orientat mai ales spre protecţia drepturilor sociale individuale şi mai puţin spre performanţă (productivitate şi eficienţă). Pe de altă parte, universalismul nu deţine un sistem de ierarhizare a drepturilor şi datoriilor, este foarte rigid şi, adesea, greu de implementat în practică.
