Conform DEX-ului, toate piesele componente ale costumului național românesc au nume… luate de la străini! Nimic de la geto-daci!!!!!!
V-ați întrebat vreodată ce fel de etimologii or fi având, conform DEX-ului, piesele componente ale costumului nostru național?
M-am gândit să desenez o pereche de români îmbrăcați în straie tradiționale, pe care să atârn, ca pe un pom de Crăciun, etimologiile instrumentului nostru ,,științific”.
Ştiţi la ce mă gândesc, când mă uit la acest desen? Dacă ar fi avut măcar un pic de imaginaţie, autorii DEX-ului s-ar fi jenat ei înşişi de absurditatea ce o impuneau.
Numele pieselor din costumul național românesc sunt toate ,,împrumutate”.
Etimologiile DEX-ului par „normale”, când sunt rupte de întreg. Dar când analizăm întregul, ele devin mai mult decât absurde: sunt antiştiinţifice. Poţi să împrumuţi de la vecini numele unui fel de mâncare (ciulama, gulaş, pizza) sau al unei băuturi (vodka, wisky, coca-cola), al unei arme (iatagan, katiuşa, kalaşnikov), al unui aparat inventat de curând (sputnic, lunohod, computer, mouse). Dar nu majoritatea pieselor de port naţional, care, la toate popoarele, vin din timpuri imemorabile.
Uitați-vă atent la ţăranca specialiştilor în răsfoit dicţionare.
Bunda[1] din piele de oaie şi catrinţa[2] de lână le-au inventat strămoaşele noastre din neolitic, când au domesticit oile. Pe spatele bundelor românii brodează și azi simboluri geto-dacice vechi cât lumea, cum ar fi Pomul Vieții și pasărea-suflet. Catrința o ţeseau la stativele alcătuite dintr-un băţ sprijinit pe două crăci înfipte în pământ, iar urzeala era întinsă de pietre legate de fire. Dar, conform DEX-ului, ele n-au fost în stare să inventeze și nume pentru hainele lor. Mii de ani le-au arătat cu degetul. Au venit legionarii, apoi slavii, dar nu știu de ce nu le-au luat de la aceștia. I-au așteptat pe maghiari, ca sa se producă alt miracol lingvistic în stil DEX: deși vedeau pentru prima dată o catrinţă, maghiarii le-au dat româncelor numele fustei lor tradiţionale. Deși e mai logic să admiți că femeile maghiare, dupa ce au învățat să țeasă, au luat de la dace catrința și, pocind niţel cuvântul dac, au ajuns la katrinca. Este absurd să afirmi că pentru piese vestimentare străvechi românii au împrumutat nume de la ultimii migratori veniți lângă noi.
Ia[3], bluza femeiască, dacă ar putea vorbi, ar spune că nu-i luată de la romani. O purtau femeile de la Cucuteni când desenau pe oalele lor aceleaşi semne ca cele de pe mâneca sa. În fața iei, toată suflarea europeană trebuie să se închine adânc. Pe mânecile sale a păstrat, în formă de ornamente, pictogramele celei mai vechi scrieri din lume. Femeile traco-dace scriau pe altiţă[4] formule magice, care îndepărtau duhurile rele de la persoana ce o purta. Din păcate acestea n-au putut îndepărta duhurile respective și din etimologiile DEX-ului. Conform lui, când au venit legionarii, strămoaşele noastre n-au avut altă treabă decât să umble pe sub gardurile castrelor cerșind cuvinte, inclusiv pentru cămaşa lor. DEX-ul afirmă că legionarii le-au dat linea, care, printr-o minune lingvistică, s-a transformat în ie.
Când mă uit la picioarele ţărăncii îmbrăcate în etimologiile „specialiştilor” de la Academie, mă copleşeşte mila pentru biata femeie. Pentru ciorapi[5] a aşteptat turcii ca să le dea un nume. Iar pentru colţuni închipuiţi-vă că s-a dus tocmai în Grecia. La limba neogreacă. Dar când, cu ce mijloc de transport şi în ce regiune a Greciei au mers strămoaşele noastre după numele unor simple obiecte de îmbrăcat pe picioare, specialiştii în confecţionat etimologii tac mâlc.
Cu opincile şi nojiţele le-a fost mai uşor. Au tras o fugă la bulgari.
Pentru brâu[6] au făcut o drumeţie lingvistică în Albania. Conform răsfoitorilor de dicţionare, alte popoare importau mirodenii, mătase, cafea. Noi importam cuvinte.
Să nu uităm de traistă[7]. Geanta tradiţională de lână ţesută la stative. Strămoaşele noastre o purtau pe umăr din străvechime. Dar numele ei, aţi ghicit, l-au împrumutat. De la cine? Tot de la albanezi. Când, cum, în ce împrejurări? Ce întrebări dacomanice? Răsfoitorii de dicţionare trebuie crezuţi pe cuvânt. Altfel se supără şi te fac dacoman, dacopat, promotor de teorii nocive.
Acum uitați-vă la țăranul român. N-are în costumul tradițional niciun cuvânt de la geto-daci.
NOTA MEA (Daniel Roxin): Este incredibil! Până și OPINCA ROMÂNEASCĂ, aia pe care o puteți vedea pe Columna lui Traian, purtată de strămoșii noștri încă de acum 2.000 de ani, cică e împrumut din BULGARĂ, de la migratorii care au venit după veacuri de la războaiele dintre Decebal și Traian. Ce mizerie! Ce mistificatori!!!
Sumanul[8], paltonul dacic din lână bătută la piuă, gluga[9], opincile, nojițele au nume bulgărești. Cojocul[10] l-a luat de la slavi. Dar dacă ar putea vorbi, această haină dacică ar spune că originea numelui său vine dintr-o rădăcină proto-indo-europeană -koug’, care însemna ,,coajă”, ,,înveliș”. O piele uscată, ca o coajă, ce învelea trupurile dacilor când bătea crivățul de nord. Dovada: acest radical există în mai multe limbi indo-europene. Știu că lingviștilor oficiali le tremură barba, când un Mihai Vinereanu sau alți cercetători de bună credință fac paralele între limba română și limbile indo-europene. Dar altfel nu se poate face etimologie științifică. N-au demonstrat chiar autorii DEX-ului că, răsfoind dicționarele vecinilor, obții acest tablou monstruos: costum național românesc cu numele pieselor exclusiv de împrumut?!
Pălăria, fiindcă nu au găsit-o nicăieri, au dat-o cu ,,et. nec.”
Dar culmea cinismului e că autorii DEX-ului nu se sinchisesc să spună despre cioareci, pantalonii dacici strânși pe picior, că au ,,etimologie necunoscută”. Am observat că susținătorii romanizării au frică de lucrurile clare. Metoda comparativa, principiile ferme, găsirea unor echivalente în limbile indoeuropene vechi nu sunt în favoarea romanizării. De aceea în DEX nu veți găsi nici principii ferme, nici metodă, nici criterii științifice. Totul este arbitrar. De aici și masa compactă de etimologii bizare. Asta se vede foarte bine când ne uităm la feluritele etimologii prin care a fost purtat cuvântul ,,cioareci”. Cihac îl considera împrumutat din maghiarul szövelèk ,,țesătură”. Șăineanu îl lua din turcă, čarek ,,cisme orientale”. Capidan din aromână, cioară ,,șireturi pentru picioare”. Observați intenționata încâlceală. Dacă ar fi mers, ca domnul Mihai Vinereanu, pe linia unui radical proto-indo-european, cum fac și alți etimologi serioși de pe alte meridiane, ar fi dat de (s)keu- ,,a acoperi”. Acestui radical i s-a adăugat, în limba veche traco-dacă, sufixul –iko-s, obținându-se keuriko-s. În traco-dacă se zicea k’uriko-s. În străromână ciorecu. Iar în română cioarec(i). Prin geto-daci, cuvântul a ajuns la noi. Metoda urmată de Vinereanu se cheamă comparativ istorică. Și ea chiar îl duce pe cercetător la originea cuvintelor. Spre deosebire de răsfoitorii de dicționare, care vor să ne convingă că cuvintele nu evoluează în decursul a mii de ani, ci sar pârleazul, ca niște găini, de la un vecin la altul. Dar mai ales că au sărit pârleazul de la toți vecinii în limba noastră. Asta te face să pui la îndoială corectitudinea celor de la DEX.
Până și unealta principală de muncă a țăranului român are denumiri numai de la migratori: de la legionari securea[11], de la slavi toporul[12], de la maghiari barda[13], de la turci baltagul[14].
Nici pleata[15] nici chica[16] nu-i a lui. Și pe acestea le-a împrumutat de la slavi.
Da poate nici trupul[17] nu-i al lui? parcă-l aud întrebând pe un cititor inimos.
Firește că nu. Conform DEX-ului, l-a luat din vechea slavă.
Dar măcar sufletul[18] îi al lui?
Ce întrebare dacomanică! Firește, că nu. Conform DEX-ului l-a luat din latină. De la un suflitus cu asterisc, adică el nu există în limba latină, dar răsfoitorii de dicționare presupun că ar fi existat. De ce? Ca să provină din el românescul suflet, pe care ei nu l-au găsit nicăieri.
Dar măcar capul, creierul, mintea, a munci, a gândi sunt ale lui?
Nu, nici vorbă. Capul, mintea și creierul i le-au dat legionarii. Iar a munci și a gândi l-au învățat maghiarii.
Citind etimologiile DEX-ului, ai senzația că te afli în lumea acelor ,,trolls” de pe internet care neagă totul. Cu un cinism și o lipsă de logică demnă de un balamuc, românului i se neagă adevărata identitate. Are în vocabular cuvinte de la toți vecinii și străinii. Numai de la strămoșii săi reali, geto-dacii, nici unul. Îți vine greu să crezi în profesionismul celor ce au alcătuit un asemenea ,,instrument științific”.
Întrebarea este: ,,Cui folosește el?”
Un articol de Iulia Branza Mihaileanu
Nota mea: Bulversant acest articol al Iuliei Brânză Mihăileanu! Simplul bun simț este suficient pentru a ne da seama că DEX-ul este o catastrofă științifică, un instrument de menținere a falsului istoric. Cum e posibil ca un popor cu vechimea noastră, cu rădăcini clare în spațiul geto-dac (costumul popular românesc seamănă bine cu cel al dacilor de pe Columna lui Traian), cu tradiții care se pierd în negura timpului, să nu poată păstra nici măcar o denumire geto-dacă din costumul pe care îl poartă de peste 2.000 de ani? Cine ar putea crede așa ceva? În concluzie, putem spune că dicționarul Explicativ al Limbii Române este o mizerie iar faptul că Academia Română îl girează este foarte grav. Ar fi interesant să se facă o cercetare pentru a vedea câți dintre autorii DEX-ului, în ultimul secol și jumătate, au fost români. Din informațiile mele, majoritatea au fost de altă etnie…
Oameni buni, acest articol trebuie să circule, trebuie răspândit pentru ca toți românii să înțeleagă minciuna în care trăiesc. Dați-i Share, trimiteți-l pe e-mail, publicați-l pe blogurile voastre. Măcar atât!!!
Daniel Roxin
_________________________________________________________
[1] Din fondul pre-latin. Cf. MihaiVinereanu, Dicționar Etimologic al Limbii Române pe baza cercetărilor de indo-europenistică, București, Alcor Edimpex, 2009, p. 166.
[2] Din fondul indo-european. Cf. Mihai Vinereanu, op. cit., p. 188-189.
[3] Din radicalul proto-indo-european lino, care definește inul. Cf. Mihai Vinereanu, op. cit., p. 431; p. 434.
[4] Din radicalul proto-indo-european al- ,,a crește”. Cf. Mihai Vinereanu, op. cit., p. 74; p. 445.
[5] Origine traco-dacă. Cf. Mihai Vinereanu, op. cit., p. 230.
[6] Origine traco-ilirică. Cf. Mihai Vinereanu, op. cit., p. 155.
[7] Origine dacică. Cf. Mihai Vinereanu, op. cit., p. 843.
[8] Din fondul prelatin. Cf. Mihai Vinereanu, op. cit., p. 798.
[9] Origine traco-ilirică. Cf. Mihai Vinereanu, op. cit., p. 398-399.
[10] Din radicalul proto-indo-european keug’-, koug’– ,,coajă”, înveliș”. Cf. Mihai Vinereanu, op. cit., p. 253.
[11] Din fondul pre-latin. Cf. Mihai Vinereanu, op. cit., p. 754.
[12] Din fondul indo-european. Cf. Mihai Vinereanu, op. cit., p. 842.
[13] Din fondul pre-latin. Cf. Mihai Vinereanu, op. cit., p. 116.
[14] Din fondul pre-latin. Cf. Mihai Vinereanu, op. cit., p. 113.
[15] Din fondul pre-latin. Cf. Mihai Vinereanu, op. cit., p. 647.
[16] Origine traco-ilirică. Cf. Mihai Vinereanu, op. cit., p. 217.
[17] Din fondul pre-latin. Cf. Mihai Vinereanu, op. cit., p. 850.
[18] Din radicalul proto-indo-european bhel-, bhle- ,,a (se) umfla, sufla”. Cf. Mihai Vinereanu, op. cit., p. 796.
- Irina-Maria Manea| 03/05/2017 LA 11:28 | RĂSPUNDE
I.
Încã din a doua jumãtate a secolului trecut, când comuniştii reinventau biografia lui Burebista pentru a crea o legãturã fictivã cu Ceauşescu din nevoia de legitimitate carismatico-miticã prin descendenţa dintr-un veritabil ‘erou’ antic autohton, un instrument propagandistic eficace, se remarcã un fenomen care ia amploare tot mai mult şi dupã democratizarea istoriei survenitã odatã cu prãbuşirea regimului în ’89.
Curentul cultural dacologic, care vrea sã repunã în drepturi ‘marea civilizaţie dacã’, uitã adesea sã mai facã diferenţa între fantezie şi fapt, în virtutea unui naţionalism fundamentalist care intoxicã mediul academic şi cercetarea profesionistã. Istoria a fost întotdeauna un instrument de putere, iar legitimarea prezentului şi viitorului prin trecut nu este o logicã mitologicã inventatã de dacomani. O configuraţie miticã a istoriei, mai ales a celei a începuturilor, are menirea de a consolida o conştiinţã comunã printr-un mit fondator care sã ofere un reper esenţial unei civilizaţii. Începutul unei civilizaţii este însã o chestiune de alegere, în funcţie de contextul politico-ideologic al prezentului care determinã o anumitã viziune asupra trecutului. Umbra naţionalistã aruncatã istoriografiei implicã alegerea unor mituri universale individualizate care sã creeze o poveste despre origini compatibilã cu nevoile prezentului de a gãsi un rãspuns în trecut, un sens transcendent care sã-l justifice şi în acelaşi timp sã-l arunce într-un viitor luminos.
Problema este cã aceastã învãluire în mit, fenomen general dacã stãm sã ne gândim şi la celtomania francezã, tracomania bulgarã, germanicismul neopãgân, revendicarea moştenirii sumeriene de cãtre Irak sau a celei persane de cãtre Iran, şi explicabil prin prisma istoriei imaginarului (aşa cum arãta şi Lucian Boia) tinde sã degenereze în ipoteze dintre cele mai ridicole şi fanteziste care neagã cu obstinaţie trecutul în favoarea unor teorii fulminante care din perspectiva dacomanã vor sã demonstreze adevãrata valoare a civilizaţiei româneşti, descendentã a ‘imperiului pelasgic’, ba poate chiar a Atlantidei. Sã fie oare aici izvorul unui sentiment de inferioritate acut, a unui complex patologic faţã de culturi mai mari care se încearcã depãşit prin expunerea unor teorii fãrã baze ştiinţifice, dar care afirmã sus şi tare cã dacii sunt leagãnul civilizaţiei europene, ba poate chiar planetare? Astfel de teorii, elaborate în numele patriotismului, satisfac, ce-i drept, orgoliul, dar nimicesc orice urmã de spirit critic şi ştiinţific. Pentru cã pânã la urmã patriotismul nu înseamnã hranã din minciuni, ci acceptarea trecutului la modul cel mai obiectiv, fãrã balast politic şi ideologic.
Un mit fondator
Mai exact, cum s-a ajuns la o exacerbare atât de mare a cultului dacoman, propovãduit în principal de Napoleon Sãvescu în lucrarea “Noi nu suntem urmaşii Romei” şi orgenizaţia “Dacia Revival International Society”? Totul porneşte de la nevoia unei rãdãcini. Înainte de dacomanie a fost latinismul. Miron Costin, Grigore Ureche, dar mai ales Scoala Ardeleanã au argumentat, mai mult pe fond sensibil decât ştiinţific, fãrã izvoare autohtone, în favoarea originii romane pure, nobile, mit fondator tradiţional care valorificã elemental civilizator extern. Petru Maior insistã asupra rãzboiului de exterminare a dacilor, August Treboniu Laurian asimileazã istoria poporului român cu cea romanã, Simion Bãrnuţiu pledeazã vehement pentru eliberarea de toate influenţele nelatine chiar şi în domeniul instituţional. Apogeul romanomaniei se realizeazã în Dicţionarul limbii române (1871-1876), care latinizeazã pânã la artificialitate limba românã. Romanomania impinge pânã la idei despre o colonizare aristocraticã a Daciei şi o utilizare a unui dialect Italian care este româna. Veleitãţi daciste încep sã aibã romanticii. Kogãlniceanu vorbeşte despre Decebal ca despre cel mai important rege barbar, care este “mai vrednic de a fi pe tronul Romei decât mişeii urmaşi ai lui August”. Şi totuşi, se precizeazã cã am moştenit pãmântul nu sângele, deci romanii rãmân în postura de strãmoşi singulari. Dupã 1859 se mai tempereazã latinsmul cu nobleţea lui, poate pentru cã are loc o vindecare de complexe. Îşi face loc siteza daco-romanã.
Un moment fundamental este publicarea de cãtre B.P. Hasdeu a studiului “Pierit-au dacii?” în Foiţa de Istorie şi Literaturã. Încearcã o istorie mai criticã, bazându-se şi pe argument lingvistice cu care identificã 84 de cuvinte de origine dacã şi 15 toponime. Dar ce nu se poate afirma despre etimologii dacice din moment ce însãşi limba dacã e o problemã obscurã? B.P.Hasdeu, în “Strat şi substrat. Genealogia popoarelor balcanice”, care identificã o etnogenezã balcanicã bazatã pe suprapunere de straturi, începând cu misterioşii ‘pelasgi’, autohtonismul şi dacismul câştigã teren fiind introduce în schema de dezvoltare istoricã. Bolliac susţine şi el în studiul “Despre daci” din 1858 cã principalul scop al arheologiei trebuie sã fie definirea culturii dacice. Viziunea romanticã atribuia dacului un spirit eroic şi transcendent, corespunzãtor idealului de regresiune din, sã zicem, “Rugãciunea unui dac” eminescianã. Totuşi latinismul nu poate fi depãşit, nici chiar de Tocilescu, care întocmeşte o lucrare de doctorat cu titlul “Dacia înainte de romani” în 1876, în care susţine teza colonizãrii intense. Dimitrie Onciul, în “Din istoria României”, prezintã doi fondatori în persoana lui Traian şi Carol I. Xenopol şi Iorga pledeazã pentru o fuziune, mizând pe o continuitate dacicã, respectiv o fuziune în contextul mai larg al întregii romanitãţi orientale. Valul autohtonist loveşte însã cu putere dupã reîntregirea din 1918, când naţiunea se poate redescoperi fãrã sã exacerbeze latinisimul care i-a servit drept justificare în deceniile trecute.
Imaginea dacilor dobândeşte o importanţã crescândã de la Pârvan, care o aseamãnã cu cea a civilizaţiei tradiţionale româneşti şi prezintã Dacia drept un mare regat cu o bazã etnicã omogenã, o tradiţie istoricã şi o structurã socio-economicã bine defintã. Dar el mai crede şi în romanizare, preromanizare, romanizarea teritoriilor neanexate, formulând astfel un echilibru între cele douã elemente etnice. În 1935 C.C. Giurescu, în “Istoria românilor”, se centreazã pe romanizarea unei populaţii majoritar dacice. Treptat dacii încep sã-şi ia revanşa. De aici la naţionalismul autohtonist nu mai e decât un pas. Echilibrul lui Pârvan nu poate supravieţui politizãrii istorice. Unul dintre elemente trebuie sã iasã în faţã, iar romanii nu mai aveau acum importanţã în construcţia identitãţii care se dorea a fi originalã. În 1894 Teohari Antonescu publicã o lucrare al cãrei titlu vorbeşte de la sine:”dacia, patria primitivã a popoarelor ariene”, dar cel care va crea o adevãratã biblie a protocronismului este Nicolae Densuşianu, care nu duce lipsã de erudiţie sau metodologie, dar acestea nu sunt deloc temperate de fantasme…”Dacia preistoricã” din 1913 ne prezintã imperiul ‘pelasgic’, care se extinde din Dacia începând cu 6000 a.Hr., ajungând sã cuprindã Europa, Asia şi Africa…Teritoriul României devine nucleul unui mare imperiu, dacii sunt strãmoşii tuturor popoarelor, iar din limba dacã derivã toate celelalte. Dacia este un centru al lumii şi un simbol cosmic. Dupã cum aratã şi doi fondatori ai arheologiei:”Teoria autorului că dacii ar fi închegat întâia civilizaţie a omenirei arată că avem a face cu un product al şovinismului şi nu cu unul al ştiintei” (A. Xenopol), „romanul său fantastic Dacia preistorică, plin de mitologie şi de filologie absurdă, care la apariţia sa deşteptă o admiraţie şi un entuziasm nemărginit printre diletanţii români în arheologie” (V. Pârvan), teoria lui Densuşianu este o mitologizare şi o falsificare crasã a istoriei, dar de mare succes în perioada interbelicã şi în regimul comunist datoritã imaginii superioritãţii locuitorilor carpatici, imagine cu puternice accente naţionaliste. Raţionalismul pierea în faţa unei presupuse intuiţii a non-specialistului, fapt la care au contribuit şi M. Eliade, V. Lovinescu sau Romulus Vulcanescu, primul îndemnând chiar “cãtre un nou diletantism” pe motiv cã non-profesionistul are o viziune de ansamblu mai bunã.
Irina-Maria Manea – Doctor in istorie, istoric licentiat al Facultatii de Istorie a Universitatii Bucuresti
