Informatii utile! Curiozitati si stiri din intreaga lume.

Stres, mecanisme de apǎrare. Situaţiile cauzatoare de stres, pot duce la tulburarea stǎrii de sǎnǎtate sau la agravarea unei situaţii pre-existente

in Sanatate de

Stresul este descris ca o situaţie care tulburǎ sau este posibil sǎ tulbure funcţionarea fiziologicǎ sau psihologicǎ a unei persoane. Ĩn termeni medicali, stresul produce o dezechilibrare a homeostaziei, prin stimuli fizici sau psihologici.

Conceptul de stres cuprinde douǎ aspecte:

  1. Situaţia stresantǎ, care se referǎ la un stimul fizic nociv sau la un eveniment cu semnificaţie puternic afectogenǎ;
  2. Starea organismului, caracterizatǎ printr-o tensiune acutǎ, printr-o supraȋncordare ce impune mobilizarea tuturor resurselor fizice şi psihice ale organismului pentru a face faţǎ ameninţǎrii(Holdevici, 1995).

Dupǎ Selye, sindromul general de adaptare cuprinde 3 faze:

  1. Faza de alarmǎ, definitǎ printr-o mobilizare generalǎ a organismului pentru a face faţǎ agresiunii. Cuprinde la rândul ei, o fazǎ de “şoc”(scǎderea tensiunii arteriale şi a temperaturii corpului, depresie a sistemului nervos şi o vǎtǎmare sistemicǎ generalǎ) şi o fazǎ de “contraşoc”(ȋn care ȋncep sǎ se manifeste fenomene de apǎrare ale organismului: hiperactivitatea glandelor suprarenale, involuţia aparatului timico-limfatic);
  2. Faza de rezistenţǎ, care cuprinde ansamblul reacţiilor sistemice provocate de o acţiune prelungitǎ la stimuli nocivi faţǎ de care organismul a elaborat mijloace de adaptare. Fazei de rezistentǎ ȋi corespunde pe plan psihic o trǎire intensǎ a frustrǎrii şi ameninţǎrii.
  3. Faza de epuizare, ȋn care adaptarea nu mai poate fi menţinutǎ; reapar acum semnele reacţiei de alarmǎ care, de aceastǎ datǎ, sunt ireversibile.

Fazei de alarmǎ ȋi corespunde o “etapǎ de investigare” caracterizatǎ printr-un conflinct ȋntre subiect şi ambianţǎ. Fazei de epuizare ȋi corespunde instalarea tuturor consecinţelor negative ale stresului: reacţii agresive, trǎirea anxietǎţii, depresiei, a stǎrii de panicǎ, comportamentul nevrotic cu efecte dezadaptative.

Mecanismele de adaptare pot fi realiste, ca un rǎspuns la realitate (mecanisme adaptative, de coping), sau nelegate de realitate(mecanisme defensive, neurotice).

Coping-ul reprezintǎ procesul activ prin care individul, graţie autoaprecierii propriilor activitǎţi, a motivaţiilor sale, face faţǎ unei situaţii stresante şi reuşeşte sǎ o controleze.

I)Strategiile de coping-definite ca scheme adoptate de individ pentru a face faţǎ evenimentelor stresante:

  • Strategii anticipatorii – al cǎror scop este sǎ previnǎ apariţia evenimentelor stresante: tehnici precum relaxarea, meditaţia, antrenamentul asertiv;
  • Strategii de tip “tampon”(“buffer”)- prin care individul creeazǎ o barierǎ ȋntre sine şi mediul stresant, pentru a preveni efectele integrale ale experimentǎrii stǎrii de stress. Ĩn aceastǎ categorie pot fi incluse mecanisme de apǎrare precum represiunea şi negarea (utile mai ales pe termen scurt, prevenind ca individul sǎ se simtǎ depǎşit de evenimentul stresant; pe termen lung ȋnsǎ, acestea ar putea distorsiona realitatea perceputǎ de individ şi ar putea conduce, ȋn felul acesta, la probleme fizice şi psihologice generalizate).
  • Strategii reactive-ȋn care indivizii ȋnvaţǎ sǎ-şi controleze sentimentele, gândurile şi experienţele apǎrute ȋntr-o situaţie de crizǎ.

II)Mecanismele de coping

Oamenii reacţioneazǎ extrem de divers ȋn cazul apariţiei unui distress. Ĩn plan mental(cu sau fǎrǎ implicare comportamentalǎ), sunt elaborate strategii adaptative conştiente care au ca finalitate depǎşirea, atenuarea sau tolerarea efectelor stresorilor, conducând ȋn final la reducerea tensiunilor interne (distress-ul) induse de o situaţie potrivnicǎ ce depǎşeşte resursele personale ale individului.

Ĩn funcţie de variabilele de personalitate, modelate de experienţa socialǎ şi de natura evenimentelor psihotraumatizante anterioare – depǎşite sau lǎsând urme profunde – ca şi de particularitǎţile stresorilor “actuali”, aceste strategii adaptative pot fi clasificate ȋn trei mari categorii:

a)coping-ul centrat pe problemǎ(coping vigilent) – cu asumarea sarcinii de a rezolva situaţia creatǎ şi concretizarea ȋntr-un plan final de acţiune (ȋn lipsa posibilitǎţii unor rezolvǎri imediate), care creazǎ subiectului stresat “promisiunea” cǎ totul va fi bine.

Este utilizat ȋn situaţiile potenţial reversibile. Cuprinde evaluarea ȋn plan mental a unor posibilitǎţi avute la ȋndemânǎ de subiect; ȋn cadrul acestor conduite, subiectul:

-evocǎ experienţa anterioarǎ(eventuale succese ȋn aceleaşi situaţii);

-conteazǎ pe suportul social;

-va solicita informaţii şi va cǎuta mijloace;

– elaboreazǎ un plan de acţiune.

Planul de acţiune este un element central având rolul de a linişti subiectul ȋnainte de rezolvarea practicǎ a problemei.

b)coping-ul centrat pe emoţie(coping evitant), caz ȋn care individul stresat acceptǎ imposibilitatea rezolvǎrii problemelor sau ȋncearcǎ o amânare, realizând ȋn schimb o “repliere a forţelor” prin comutarea gândirii ȋntr-o altǎ direcţie, ceea ce ȋi provoacǎ o relaxare emoţionalǎ (deşi persistǎ “ghimpele” problemei ce va fi sau nu posibil de rezolvat ulterior).

Este generat de situaţiile fǎrǎ ieşire, ireparabile(decese ale unor fiinţe apropiate, pierderea unui concurs important). Are un rol pozitiv atunci când nu depǎşeşte o duratǎ rezonabilǎ de timp (se apreciazǎ, ȋn cazul decesului, de circa 7-10zile). Reprezintǎ o strategie pasivǎ, “de uitare”, evitând confruntarea cu gravitatea situaţiei, subiectul ȋncercând o detentǎ emoţionalǎ prin abandonarea tentativelor de rezolvare a problemei – cel puţin pentru moment – şi adoptarea unei strategii defensive constând ȋn:

-negare(conduitǎ parţial conştientǎ);

-resemnare;

-fatalism;

-agresivitate (aceasta ca o reacţie de revoltǎ oarbǎ contra destinului)

c)reevaluarea problemei: constǎ ȋn reducerea diferenţei – percepute iniţial de subiect – ȋntre gradul de ameninţare şi propriile resurse, fapt ce ajutǎ la perceperea situaţiei ca fiind mai tolerabilǎ (“reinterpretare pozitivǎ”).

Strategiile de coping se automatizeazǎ şi pot deveni reflexe conditionate fatǎ de diverşi agenţi stresori(de exemplu, evitarea unei persoane antipatice sau incomode, devenitǎ reflex).

Smith şi Lazarus (1993) au descris implicarea ȋn coping a 4 tipuri fundamentale de emoţii negative, relaţionate “ȋn cuplu” cu 4 tipuri de semnificaţii nocive pentru subiect:

-supǎrare(rezultat al ameninţǎrii pierderii stimei de sine şi sociale)-ȋnvinuirea celuilalt;

-vinovǎţie(ȋncǎlcarea de cǎtre subiect a unor norme morale)-autoȋnvinuire;

-fricǎ/anxietate-pericol/ameninţare;

-tristeţe-pierdere ireversibilǎ, neajutorare legatǎ de greutǎţi sau pierderi (persoane dragi, reputaţie, şomaj).

Mecanismele defensive sunt reacţii la situaţiile provocatoare de stres, ȋn care sinele nu mai este capabil sǎ facǎ faţǎ frontal şi sǎ-şi pǎstreze intenţia de cooperare, capacitatea de a investi. Sunt strategii curente de rǎspuns ale individului la care el recurge de câte ori se simte ameninţat şi incapabil de a face faţǎ. Vaillant(1977)  prezintǎ aceste mecanisme la mai multe nivele. Considerǎ cǎ nivelul al patrulea al mecanismelor apare mai târziu, dupǎ adolescenţǎ, ȋn vreme ce primele trei nivele apar ȋn copilǎrie. Când sunt folosite de copii constituie un semn de sǎnǎtate mentalǎ, ȋn vreme ce utilizarea lor la vârste mai avansate indicǎ anumite tulburǎri psihice (personalitǎţi psihotice, nevrotice, imature). Descrise de el, mecanismele adaptative sunt:

*nivelul I – mecanisme psihotice – pentru cei ce le folosesc, presupun o alterare a realitǎţii. Indivizii care recurg la aceste mecanisme sunt etichetaţi de cei din jur drept “nebuni”. Par nişte copii care funcţioneazǎ ȋntr-o altǎ lume decât cea a adulţilor. Dintre aceste mecanisme fac parte:

1) proiecţia delirantǎ, care constǎ ȋn dezvoltarea unui delir, de obicei de tip persecutiv, despre realitatea externǎ. La copilul mic: “mama mea, vrǎjitoarea, care nu este aici când am nevoie”; la adulţi:”nu mǎ ȋnţeleg cu partenerul de viaţǎ din cauza mamei lui/din pricina faptului cǎ ni s-au fǎcut vrǎji”;

2) negarea (minciuna), care presupune negarea realitǎţii exterioare, obiective. Poate fi ȋntâlnitǎ şi ca reacţie tipicǎ la comunicarea unei veşti dezastruoase pentru individ. La copil, se leagǎ de angoasa de separare şi este prima fazǎ ȋn criza de separare. La adulţi, acceptarea unei veşti catastrofale(o boalǎ terminalǎ sau un faliment) conduce la o primǎ reacţie de negare;

3) distorsionarea, care face ca, ȋn linii mari, realitatea sǎ ia o altǎ formǎ, convenabilǎ persoanei. Realitatea ca eveniment nu este negatǎ, dar aspectul de detaliu, de interpretare, capǎtǎ o altǎ explicaţie cauzalǎ, ȋndepǎrtându-se de adevǎr (“este adevǎrat cǎ am luat o notǎ micǎ, dar profesoara nu mǎ suportǎ!”). La adulţi este foarte periculoasǎ ajungând ca dupǎ o vreme nici cel care foloseşte mecanismul, brodând pe marginea unui eveniment real, sǎ nu mai ştie care e adevǎrul. Ĩn orice caz, ceilalţi vor depista mai greu neadevǎrul din aceastǎ ȋmpletire de fapte reale şi invenţii.

*nivelul II – mecanisme imature – pentru cel care le dezvoltǎ, au rolul de a alina suferinţa cauzatǎ de ameninţarea intimitǎţii, ori de cea de a trǎi o pierdere la nivelul vieţii intime. Pentru ceilalţi, persoana care dezvoltǎ astfel de mecanisme este indezirabilǎ. Aceste mecanisme sunt:

1) proiecţia: atribuirea propriilor sentimente, nerecunoscute celorlalţi;

2) fanteziile schizoide: tendinţa de a dezvolta fantezii şi retrageri autiste (aparent iertǎri), cu scopul de a rezolva conflinctul şi a obţine o rǎsplatǎ;

3) ipohondriile: transformarea reproşurilor faţǎ de ceilalţi (cauzate de anumite pierderi, de singurǎtate sau de anumite impulsuri agresive inacceptabile) ȋn autoreproşuri mai ȋntâi şi apoi ȋn acuzarea diferitelor dureri, boli somatice şi neurastenii (durerile de spate, crizele de smasmofilie sunt adesea astfel de manifestǎri);

4) comportamentul pasiv-agresiv: agresivitate contra celuilalt exprimatǎ indirect şi ineficient prin pasivitate sau prin direcţionarea agresivitǎţii ȋmpotriva propriei persoane;

5) izbucnirile nepotrivite(scene): exprimarea directǎ a unei dorinţe inconştiente ori a unui impuls, implicand evitarea conştientizǎrii efectelor, a consecinţelor acestor scene.

*nivelul III – mecanisme nevrotice – cel ce le foloseşte trǎieşte o alterare a sentimentelor private ori a exprimǎrilor instinctuale; ceilalţi apar pentru el ca nişte cârlige nevrotice. Aceste mecanisme sunt:

1) intelectualizarea: dorinţele instinctive sunt gândite formal, ȋn termeni lipsiţi de afectivitate şi nu se acţioneazǎ conform lor. Ideea este conştientizatǎ, dar sentimentele lipsesc;

2) refularea: apare ca o naivitate inexplicabilǎ, o lipsǎ de memorie, scǎderi de conştientizare a impulsului venit de la anumite organe de simţ ce creazǎ o problemǎ ȋn situaţia curentǎ ȋn care se aflǎ individul (ȋncercând de fapt sǎ fie o soluţie). Sentimentul existǎ ȋn conştiinţǎ dar ideea lipseşte. Se aseamǎnǎ cu suprimarea, dar este mai intensǎ şi problema e pur şi simplu ignoratǎ. Când i se reaminteşte problema, subiectul susţine cǎ a uitat şi probabil cǎ nu-şi va mai aminti deloc problema. “mi-am uitat caietul cu tema acasǎ” este un gest de reprimare tipic la copil. Obligat, dar nesimţindu-se ȋn stare sǎ se confrunte cu situaţia de examinare, copilul nu ȋşi aminteşte unde a pus caietul sau cǎ trebuie sǎ ia caietul;

3) deplasarea: sentimentele sunt redirecţionate cǎtre obiecte mai puţin importante pentru persoanǎ, şi nu cǎtre persoana ori situaţia care le-a generat: ”sunt speriat pentru cǎ pǎrinţii mei s-au certat, mi-e teamǎ cǎ mǎ vor abandona şi mǎ bat la grǎdiniţǎ cu un coleg”;

4) formarea unor reacţii: subiectul dezvoltǎ un comportament diametral opus unui impuls instinctual care este inacceptabil: “mi-e fricǎ de doamna ȋnvǎţǎtoare şi ȋncerc sǎ mǎ dau bine pe lângǎ ea”;

5) disocierea: modificarea temporarǎ dar intensǎ a caracterului sau a sensului identitǎţii personale cu scopul de a evita tristeţea, suferinţa emoţionalǎ; este un mecanism sinonim cu negarea nevroticǎ. Existǎ copii care, bǎtuţi de pǎrinţi, nu au nici un fel de reacţii, spre furia acestora: se comportǎ ca şi când nu ar fi acolo ȋn momentul bǎtǎii. Disocierea este un simptom caracteristic sindromului de stres postraumatic.

*nivelul IV-mecanisme mature(de coping). Cei care le folosesc integreazǎ realitatea, relaţiile interpersonale şi ȋşi controleazǎ sentimentele personale. Pentru ceilalţi, apar ca nişte virtuţi, de dorit:

1) altruismul: dezvoltarea unor gesturi şi servicii constructive, de sprijin şi gratificare a celorlalţi;

2) suprimarea: constǎ ȋn decizia conştientǎ sau semiconştientǎ de a amâna acordarea atenţiei unui impuls conştient, generat de conflict. Apare când persoana recunoaşte problema, dar ȋntârzie reacţia (amânǎ chiar şi sǎ se gândeascǎ la problemǎ, deocamdatǎ); se amânǎ cǎutarea soluţiei.

3) anticiparea: o anticipare sau planificare realistǎ a disconfortului care va urma pentru persoanǎ ȋn procesul de rezolvare a problemei ivite; ajutǎ pentru a face faţǎ dificultǎţilor reale din momentele rezolvǎrii problemei;

4) umorul: exprimarea deschisǎ a ideilor şi sentimentelor fǎrǎ disconfort, crispare a individului sau imobilizare şi fǎrǎ vreun efect neplǎcut asupra celorlalţi (diferit de ironie, care este o agresivitate ţintitǎ ȋmpotriva cuiva);

5) sublimarea: reprezintǎ o exprimare atenuatǎ a instinctelor, ȋn forme acceptate, evitându-se consecinţele nedorite şi pierderea accentuatǎ a plǎcerii.

Autoevaluarea pozitivǎ a resurselor personale-trǎsǎturi imunogene de personalitate

            Reprezintǎ un grup de trǎsǎturi cognitiv-atitudinale reflectând o atitudine generalǎ faţǎ de viaţǎ a individului şi fiind corelate cu “tonusul funcţional al sistemului imun”.

Mentalitatea pozitivǎ a unui individ, de abordare a situaţiilor stresante, ȋnseamnǎ o activare a resurselor sale, cu referire la capacitǎţile, motivaţiile şi relaţiile individului.

Optimismul – constituie o componentǎ atitudinalǎ a “gândirii pozitive care ne permite sǎ descoperim mai uşor soluţiile şi aspectele pozitive ale situaţiilor cu care suntem confruntaţi”; acţioneazǎ ȋn douǎ direcţii: minimalizarea gravitǎţii evenimentelor şi supraestimarea propriilor resurse de a le face faţǎ. Ĩn plus, umorul este o strategie de ajustare capabilǎ şi ea, de a reduce impactul evenimentelor stresante. Optimismul şi umorul ar avea o valoare predictivǎ pentru longevitate şi ar constitui un factor prognostic pentru evoluţia favorabilǎ a unor boli cum este cancerul.

Rezistenţa(robusteţea) – reprezintǎ o aptitudine a individului de a fi neobosit, implicându-se ȋn activitǎţi diverse cu multǎ energie, curiozitate, gust pentru risc şi gust pentru schimbare. Prezintǎ trei componente: controlul perceput al evenimentelor, sfidarea dificultǎţilor şi implicarea, dintre care, doar prima pare sǎ fie predictivǎ pentru o sǎnǎtate bunǎ ulterioarǎ.

Locul de control intern – este sinonim cu mentalitatea individului conform cǎreia tot ce i se ȋntâmplǎ i se datoreazǎ lui, ȋn bunǎ mǎsurǎ (nu şi destinului) şi cǎ aceastǎ responsabilitate ȋl obligǎ sǎ acţioneze energic pentru ȋndreptarea unor situaţii nefavorabile, neaşteptând de la alţii rezolvarea. Este corelat cu o duratǎ mai mare de viaţǎ şi cu o sǎnǎtate mai bunǎ. Acest atribut sanogenic se justificǎ prin creşterea responsabilitǎţii pentru propria sǎnǎtate, dar o mulţime de experimente susţin corelaţia sa pozitǎ cu un nivel crescut al imunitǎţii. LCI este”inclus” ȋn autoeficacitate şi, parţial, ȋn simţul coerenţei.

Autoeficacitatea – reprezintǎ o viziune a unui invid asupra evenimentelor stresante:

*se considerǎ cǎ evenimentele cu rol stresant pot fi modificate, chiar preȋntâmpinate de cǎtre orice individ (controlul intern al stresului), ele nefiind la discreţia ȋntâmplǎrii;

*subiectul apreciazǎ, ȋn virtutea unei ȋncrederi ȋn forţele propria, cǎ poate stǎpâni sau limita acţiunea nocivǎ a unor astfel de evenimente. Se coreleazǎ ȋn mod constant cu o bunǎ stare de sǎnǎtate.

Simţul coerenţei – reprezintǎ o trǎsǎturǎ majorǎ imunogenǎ care mǎsoarǎ resursele sǎnǎtǎţii unui individ.

Umorul – aptitudinea de “a avea umor” (de a gǎsi elemente comice) ȋntr-o variatǎ gamǎ de situaţii şi relaţii, chiar şi ȋn cele negative, este consideratǎ ca o trǎsǎturǎ de personalitate imunogenǎ. Efectul cel mai frecvent al humorului este râsul, proces fiziologic care activeazǎ peste 60 de funcţii ale organismului. Un efect destul de apropiat ȋl are chiar simplul zâmbet, fiind demonstrat efectul de tip feedback realizat prin declanşarea unei emoţii de cǎtre mimarea zâmbetului, inclusiv a efectelor sale psihosomatice.  Nu trebuie neglijat efectul râsului ȋn plan psihologic deoarece el are o acţiune multiplǎ – efect antidistresor-prin decuplarea, ȋn plan mental, de acţiunea agenţilor stresori, dar şi efecte de creştere a funcţiilor cognitive(atenţie, memorie, imaginaţie, creativitate) şi a celor afective(disipeazǎ anxietatea, crisparea sau “acoperǎ” timiditatea).

Mecanismele adaptative sunt expresia sǎnǎtǎţii mentale a unui om. Dacǎ este o persoanǎ sǎnǎtoasǎ, comportamentul sǎu va fi condensat, ȋn marea majoritate a situaţiilor problematice cu care se confruntǎ, ȋn tipare ale mecanismelor defensive mature, de coping.

Uneori, mecanismele de apǎrare se pot adresa unor evenimente dificile petrecute ȋn trecut şi vor ȋmpiedica deplina conştientizare şi asumare a emoţionalitǎţii evenimentului.

Existǎ ȋntrebǎri cu privire la originea lor ereditarǎ sau achiziţionatǎ. Existǎ desigur o componentǎ ȋnvǎţatǎ ȋn utilizarea lor. Un copil martor la scenele pe care le face un pǎrinte, ȋn momentele de conflict, ȋnvaţǎ sǎ facǎ astfel de scene ȋn momentele mai dificile cu care se confruntǎ.

Mecanismele defensive pleacǎ de la defensǎ(autoapǎrare) şi au rolul de a preveni confruntarea directǎ a sinelui cu situaţia provocatoare, de a salva individul. Defensa presupune o formǎ de refuz al implicǎrii ȋn situaţia realǎ, ȋn vreme ce coping-ul ȋnseamnǎ a face faţǎ situaţiei ȋn mod obiectiv şi a gǎsi o soluţie realist pentru problemǎ. Am putea spune cǎ sǎnǎtatea mentalǎ e progresivǎ, ca şi mecanismele de menţinere a ei.

La copil mecanismele inferioare, defensive, pot reprezenta o funcţionare normalǎ. Educatorii, ȋnvǎţǎtoarele, profesorii sunt persoane foarte importante ȋn evoluţia copiilor şi a tinerilor şi pot marca pe viaţǎ evoluţia individului.

Ĩn general, se considerǎ cǎ cineva care are success ȋn unul sau mai multe aspecte poate sǎ ȋşi remedieze ori sǎ ȋşi depǎşeascǎ mai uşor slǎbiciunea din alte domenii, cǎci succesul ȋntr-un domeniu ajutǎ la construirea unei bune imagini de sine.


Ultimile din

Mergi la SUS