„Școala actuală formează oameni rigizi, intoleranți, speriați să nu greșească și care nu sunt lăsați să aleagă, să aibă realizări și eșecuri”. INTERVIU cu psihanalista Speranța Farca

in Educational

Școala are o inerție mare deoarece este condusă politic și nu afectiv, iar problemele cu care se confruntă acum școala, în toată lumea, țin de neadecvarea la nevoile vremii, este de părere Speranța Farca, psihanalist, conferențiar universitar, doctor în științele educației și autoare a mai multor cărți pentru părinți, printre care și „Independența copilului”.

În societatea noastră, încă sunt bătuți copiii în unele familii și în multe școli.
Cazurile în care copiii devin agresivi cu profesorii sunt foarte puțin numeroase, dar foarte mediatizate și de aceea ni se pare că ar fi o problemă generală.
Orice copil violent ne indică o istorie de agresivitate majoră pe care a suportat-o din partea adulților și este nevoie de identificarea situației specifice în fiecare caz în parte.
Un copil poate fi considerat arogant în școală dacă își ia libertatea de a se plimba prin clasă în timpul orei, dacă vorbește neîntrebat, dacă nu este atent, dacă pune întrebări, dacă nu își face tema, dacă refuză o materie, dacă întârzie la ore, dacă urcă pe scara profesorilor, dacă oferă răspunsuri repezite. Numai că această „aroganță” poate fi reconsiderată dacă noi adulții încercăm să înțelegem copilul.
De când intră în colectivitate copilul suportă țipetele adulților, vocea ridicată și poruncitoare și nu rareori ironii și jigniri („proștilor… nu sunteți buni de nimic… se chinuie degeaba părinții cu voi”) și chiar bătăi (da, unii profesori încă îi bat pe copii în școală).
E important să înțelegem că educația nu se face cu forța și nici cu metode specifice dresajului (recompensă, pedeapsă, condiționare, manipulare), că educația exclude umilirea, ironizarea, impunerea, etichetarea, concurența și judecata.

Speranța Farca: Întrebarea dumneavoastră atinge mai multe probleme diferite: aceea a existenței unor cazuri speciale de violență; aceea a diferenței dintre profesioniști și sfătuitori, precum și cea a diferenței dintre educația școlară și cea din familie. Mă voi ocupa de fiecare pe rând.

Existența unor cazuri de violență a copiilor în școală
Copiii nu sunt niciodată violenți fără să fi fost agresați fizic sau psihic. În societatea noastră, încă sunt bătuți copiii în unele familii și în multe școli. De asemenea, și mai mulți copii sunt agresați psihologic prin faptul că nu le sunt satisfăcute nevoile. Or, nu este drept să le cerem copiilor să întrerupă „leapșa” violenței când noi adulții suntem responsabili pentru aceasta.

Cazurile în care copiii devin agresivi cu profesorii sunt foarte puțin numeroase, dar foarte mediatizate și de aceea ni se pare că ar fi o problemă generală.
Aceste situații speciale au nevoie de un tratament adecvat, imediat, din partea consilierilor școlari și a tuturor instituțiilor ce au în competența lor astfel de cazuri. Există legi clare care trebuie aplicate în aceste situații pentru prevenție și intervenție. Orice copil violent ne indică o istorie de agresivitate majoră pe care a suportat-o din partea adulților și este nevoie de identificarea situației specifice în fiecare caz în parte.

Diferența dintre profesioniști și sfătuitori
Profesioniștii specializați în psihologia și educația copilului rar se hazardează să ofere sfaturi, căci orice ar spune nu se poate potrivi oricui și în orice situație. De aceea, ei oferă mai degrabă deschideri către înțelegerea copilului. Prin urmare, cu toate reperele, munca de descifrare îi aparține în continuare părintelui.

„Mai mult decât atât, spațiul on-line, parcul și vecinătatea abundă de sfătuitori care prescriu părinților la tot pasul tot felul de rețete de „reușită în 10 pași simpli”.

Părintele se pricopsește la tot pasul cu tot felul de sfaturi contradictorii din care nu are ce alege căci toate au în spate o judecată, toate îi spun de fapt cât greșește. Astfel, toată abundența binevoitoare nu face decât un zgomot de fond din care părintele poate cu greu selecta ce i se potrivește și ce nu-l învinovățește.

Diferența dintre educația din familie și cea din școală
Părinții sunt primii care sesizează schimbarea socială și adaptează educația copiilor la nevoile contemporane. Școala are o inerție mai mare deoarece este condusă politic și nu afectiv.

Problemele cu care se confruntă acum școala, în toată lumea, țin de neadecvarea la nevoile vremii.

Societatea depășește perioada industrialistă în care oamenii se formau pentru a fi buni executanți, dar școala încă își menține structura de „fabrică” în care copiii sunt selectați după vârstă, stau în bănci înșiruite și învață conținuturi anterior stabilite. Or, lumea contemporană are nevoie de oameni adaptabili, toleranți, responsabili, capabili să ia decizii, apți pentru anticipare.

Iar școala actuală formează, dimpotrivă, oameni rigizi, intoleranți, speriați să nu greșească, care nu sunt lăsați să aleagă, să aibă realizări și eșecuri.

Majoritatea părinților însă își doresc ca fiii lor să fie fericiți. Or, pentru a fi fericit trebuie să fii liber, iar libertate înseamnă autocunoaștere, asumare de sine, capacitatea de a anticipa consecințele actelor proprii, curajul de a explora și curiozitatea de a afla. Toate acestea corespund foarte bine nevoilor de formare ale societății contemporane.

Astfel, un copil poate fi considerat arogant în școală dacă își ia libertatea de a se plimba prin clasă în timpul orei, dacă vorbește neîntrebat, dacă nu este atent, dacă pune întrebări, dacă nu își face tema, dacă refuză o materie, dacă întârzie la ore, dacă urcă pe scara profesorilor, dacă oferă răspunsuri repezite. Numai că această „aroganță” poate fi reconsiderată dacă noi adulții încercăm să înțelegem copilul.

De ce se mișcă și vorbesc copiii din clasele primare în timpul orei? Copilul din clasele primare nu gândește asemenea unui adult, el nu are gândirea interiorizată și de aceea, pentru a gândi, are nevoie să vorbească și să se miște.

Astfel, dacă-i spunem unui copil nu vorbi și nu te mișca, îi spunem nu gândi!

De ce nu sunt atenți copiii pe parcursul întregii ore? Atenția unui adult nu poate fi menținută mai mult de zece minute (a unui copil, nici atât) dacă interlocutorul nu își realizează discursul în timp real. Fiecare poate verifica aceasta!

Or, mulți dintre profesori vin cu un text învățat pe dinafară pe care îl recită fără chef în fața copiilor, iar noi le cerem lor să fie atenți! Prin urmare, dacă vrem să avem la ore copii atenți, putem să realizăm activități care să-i implice pe ei și care să ne ajute și pe noi profesorii să fim prezenți, interesați și creativi.

De ce pun copiii întrebări? Școala ar trebui să fie locul pregătit pentru întrebările copilului, să le stimuleze trezind interesul și curiozitatea. Or, în realitate, școala este un spațiu unde copilul este speriat să întrebe pentru a nu stârni mânia profesorilor care l-ar acuza că nu a înțeles, că nu a muncit, că a greșit, că nu a fost atent. În cel mai bun caz, multe dintre întrebările copilului sunt ignorate pentru ca noi să putem preda conținuturi prestabilite.

Deci, nu este greșit să pună copiii întrebări, este de neînțeles de ce noi profesorii nu ne dorim să descoperim răspunsuri împreună cu ei într-un veritabil proces de educație.

De ce nu-și fac copiii toate temele? A-i oferi unui copil educație nu înseamnă să i-o îndesăm pe gât până când nu-i mai trebuie. Cu obligativitatea conținuturilor multe și obligatorii nu facem decât să generăm „anorexici intelectual”, copii care nu mai vor să învețe pentru propria plăcere, ci doar de ochii celor care îi obligă.

În școală, noi ar trebui să-i învățăm pe copii să fie selectivi, să învețe să aleagă și să ia decizii, dar când fac aceasta îi blamăm și le arătăm că nu au încotro. Ei nu pot să aleagă ce să studieze și ce nu, nu pot decide nimic din ceea ce-i privește, dar ne așteptăm să devină responsabili.

De ce nu sunt ascultători copiii și umblă pe unde nu au voie? Dacă noi spunem că școala este a copilului, cum am putea justifica faptul că el intră pe ușa din dos, că scara profesorilor (cu covor) îi este interzisă? Cui îi aparține școala de fapt?

De ce sunt uneori obraznici copiii între ei și cu profesorii? Sesizăm imediat când un copil este obraznic cu profesorii, dar de unde învață el aceasta?

De când intră în colectivitate copilul suportă țipetele adulților, vocea ridicată și poruncitoare și nu rareori ironii și jigniri („proștilor… nu sunteți buni de nimic… se chinuie degeaba părinții cu voi”) și chiar bătăi (da, unii profesori încă îi bat pe copii în școală).

Noi, adulții, ar trebui să putem fi conștienți că un mediu de violență generează o violență care se va întoarce împotriva noastră. Așa cum îi tratăm pe copiii de astăzi, vom fi noi înșine tratați de către ei și tot așa îi învățăm să se raporteze la lume.

E important să înțelegem că educația nu se face cu forța și nici cu metode specifice dresajului (recompensă, pedeapsă, condiționare, manipulare), că educația exclude umilirea, ironizarea, impunerea, etichetarea, concurența și judecata.

A educa un copil presupune să-i asigurăm un mediu de siguranță, plin de oportunități de dezvoltare în care el să poată crește.

Un alt paradox este legat de fericirea copiilor, deși statisticile arată că, la nivel european, peste 70% dintre familii sunt disfuncționale. Cum să se mobilizeze un părinte astfel încât să-și facă al său copil fericit dacă el se scaldă într-o stare de nemulțumire permanentă, pe alocuri justificată?

Și această întrebare a dumneavoastră atinge două probleme diferite ale lumii contemporane: fericirea ca valoare și modificarea familiei.

Fericirea, noua valoare centrală a epocii contemporane
În trecut, oamenii erau educați pentru a supraviețui căci aceasta era valoarea esențială a omului. Problema supraviețuirii nu era simplă în condițiile în care oamenii mureau adesea de foame, de boli și din cauza războaielor. Mortalitatea infantilă era, de asemenea, foarte mare și, de aceea, un copil care reușea să devină adult era deja considerat un învingător. Epoca industrialistă (cu variantele ei capitalistă și comunistă) a reușit să rezolve problema supraviețuirii, acum există soluții pentru foamete, pentru multe dintre boli și pacea este o realitate a acestor state. Industrialismul a rezolvat unele probleme, dar a creat altele căci a presupus uniformizarea în masă a oamenilor.

Epoca actuală renunță accelerat la industrialism și aduce individul, cu tot ce-l diferențiază de ceilalți, în centrul atenției. Acum nu ne mai punem problema supraviețuirii, ci a fericirii. Ce putem face pentru noi înșine pentru a fi fericiți? Ce înseamnă aceasta este diferit pentru fiecare în parte și este diferit, pentru fiecare om, în perioade diferite ale existenței sale. Pe de altă parte, nimeni nu poate fi mereu fericit, iar în perioadele de absență a fericirii e simplu să ne gândim că am fi nefericiți. Deci goana după fericire ne aduce în prim plan problematica nefericirii pe care nu suntem pregătiți să o abordăm.

Personal, consider că în această privință educația este aceea care poate rezolva dilema lumii contemporane cu condiția să iasă din paradigma veche în care trebuia să pregătească cohorte de buni executanți care să poată fi performanți în fabrici și uzine. Cu această problemă se confruntă întreaga lume contemporană, nu doar România, peste tot în lume specialiștii în educație propun schimbări, dar le fac în paradigma veche, industrialistă, singura pe care ei au cunoscut-o.

Educația contemporană are nevoie să aibă ca ideal fericirea.
Fericirea înseamnă libertate, iar libertatea presupune capacitate de anticipare a consecințelor actelor proprii pentru ca ele să poată fi asumate, presupune înțelegerea modului în care funcționează lumea pentru a putea lua decizii în cunoștință de cauză, presupune flexibilitate pentru posibilitatea adaptării la o lume în permanentă schimbare, presupune împlinirea propriului potențial ceea ce înseamnă cunoaștere de sine, presupune maturizare pentru a putea purta responsabilitatea de a avea grijă de sine și de ceilalți. Acestea sunt competențele ce sunt necesare vieții contemporane și care pot fi lesne formate prin educație.

Sigur că educatori (părinți și profesori) care se abandonează ei înșiși stărilor de nefericire, nu îi pot învăța pe copii cum să fie fericiți. Dar simpla punere a problemei nefericirii arată aspirația spre fericire.

Modificarea familiei
Atunci când vorbim despre familii disfuncționale, ne raportăm la un model de familie considerat „normal”: familia nucleară. Or, familia nucleară este cea specifică epocii industrialiste și a ocupat o perioadă doar de vreo 80 de ani în istoria umanității, iar acum, odată cu apusul industrialismului este și ea în disoluție.

Familia tradițională, cea a satului neolitic, a fost mult mai extinsă și mai funcțională. Ea era compusă din mai multe familii înrudite care cuprindeau mai multe generații și mai multe rânduri de bunici, părinți, unchi, mătuși, copii, veri, cuscri, cumnați, cumetri. Era o comunitate mai mare care putea asigura creșterea copiilor, îngrijirea bătrânilor și susținerea mamelor și de aceea a durat o perioadă îndelungată până la dislocarea populației sătești din epoca industrialistă.

Familia nucleară nu a fost funcțională niciodată, căci doar doi părinți nu au putut asigura creșterea copiilor pe care fie îi îndepărtau la bunici, fie îi instituționalizau în creșe, fie împlicau bone. Bătrânii sunt lăsați pe dinafară fiind și ei instituționalizați sau îngrijiți cu „bone”. Familia nucleară nu a avut suficienți membrii pentru a putea asigura un mediu de siguranță și diversitate pentru copii și bătrâni. Suferințele de abandon pe care le-au trăit copiii lăsați în creșe, la bunici, cu bone (de dimineață până seara) nu au fost niciodată mai puternice ca în familia nucleară.

Odată cu nevoia de „fericire” creată de epoca actuală, familia nucleară se destramă și mai tare căci nici măcar partenerii nu mai rămân împreună cum apare o mică umbră de nefericire pe care e simplu să o rezolve prin separare.

Epoca postindustrialistă în care ne aflăm presupune renunțarea la vechile valori ale industrialismului printre care și familia nucleară. Deocamdată, nu știm cum se va modifica familia, încercările actuale nu rezolvă problema numărului de membri: familia homosexuală este tot nucleară, iar familiile monoparentale sunt și mai greu încercate.

Nu știm care vor fi tentațiile viitorului, dar, indiferent ce se va întâmpla, nevoile educative ale copilului rămân aceleași: un mediu stabil de siguranță în care el să poată explora, alege, decide, greși cu consecințe suportabile și un mediu ofertant care să-i ofere posibilitatea de a-și împlini potențialul de dezvoltare în fiecare etapă a existenței.

Sursa: jurnalistii.ro


Loading...