În Japonia nu au existat în trecut lucrări în domeniul poporului, ci doar cărţi care tratează istoria clasei dominante. Aceasta idée a fost deosebit de clar exprimată pentru prima oară de Fukazawa Yukiki, unul dintre militanţii de bază ai mişcării iluministe japoneze de după revoluţia Meiji din anii 1867-1868, în capitolul al IX-lea al lucrării sale “Scurte studii asupra civilizaţiei”, scrisă în 1875, în care este analizată istoria civilizaţiei japoneze. Mai târziu, istoria poporului japonez a fost tratată în unele lucrări ca “Istoria dezvoltării capitalismului japonez” (1926-1930) de Eitaro Noro, eminent savant marxist japonez, autor al unor lucrări asupra istoriei şi economiei Japoniei, fruntaş de seamă al Partidului Comunist din Japonia, absolvent al Universităţii Keio, fondată de Fukuzawa Yukiki. “Cărţile despre istoria trecutului n-au contribuit la luminarea poporului, ci au ajutat doar la menţinerea maselor populare în beznă şi în ignoranţă”, scria Liang Chi-chao, referindu-se la lucrările istorice despre trecutul Chinei. Aceste cuvinte sunt valabile pentru toate lucrările de istorie a ţărilor Asiei, inclusiv cele de istorie a Japoniei. După revoluţia burgheză care a avut loc în China în 1911, oamenii de ştiinţă chinezi au căpătat posibilitatea de a face astfel de declaraţii sincere. Dar în Japonia încă nu se întâlnesc asemenea declaraţii sincere şi autocritice. Aici urmează abia să se critice cu hotărâre ceea ce a criticat la timpul său Liang Chi-chao în China. “Cărţile asupra istoriei trecutului, a relevat el, erau scrise pentru odraslele aristocraţiei, pentru clica birocratică şi pentru un cerc restrâns de învăţaţi şi erau citite numai de cei aflaţi în slujba acestora; fireşte că autorii acestor cărţi apărau interesele absolutismului şi priveau cu ură şi cu furie acţiunile spontane ale maselor populare”.
În prezent, istoria Japoniei trebuie să devină şi ea o ştiinţă. Totuşi, în Japonia există destul de mulţi oameni de ştiinţă care uită că ştiinţa istorică nu trebuie să slujească numai savanţilor şi studenţilor, că ea trebuie să înfăţişeze istoria poporului. Mulţi oameni de ştiinţă susţin că nu există materialul istoric necesar pentru a scrie o istorie a poporului. Aceasta dovedeşte cât de confuz concep ei rolul poporului în istoria Japoniei. Într-adevăr, întrucât până acum s-au scris cărţi numai despre istoria clasei dominante, se credea că s-au păstrat doar documente ale acestei clase, considerate drept un material istoric important, în timp ce documentele referitoare la viata poporului lipsesc aproape cu desăvârşire. De aceea oamenii de ştiinţă se bizuiau în mare măsură pe datele etnografice, însă viaţa poporului în diferitele perioade ale istoriei, lupta sa împotriva clasei dominante în legătură cu diversele schimbări istorice survenite s-au oglindit cât se poate de complet în documente şi cronici. Aşa-numitele lucrări de istorie sociale-economice consacrate epocii feudalismului din ajunul revoluţiei Meiji, cu alte cuvinte epocii Tokugawa (perioada din istoria Japoniei care a durat de la începutul secolului al XVII-lea până în 1867, a fost denumită după dinastia Tokugawa, shogunii care cârmuiau pe atunci ţara), sunt scrise pe baza documentelor şi lucrărilor întocmite de istoria guvernului bakufu (guvernul shogunului), ai clanurilor (unităţile politice-administrative ale Japoniei feudale) şi ai curţii imperiale. Se credea că în afară de aceste izvoare există prea puţine documente istorice care să înfăţişeze viaţa poporului în acea perioada. Însa tocmai materialele istorice despre răscoalele ţărăneşti din această perioadă reprezintă documente extrem de importante, care ne permit să ne închipuim cât se poate de limpede viaţa poporului din acea vreme, deci şi caracterul societăţii. Trebuie să se depună toate eforturile pentru adunarea materialelor istorice în legătura cu răscoalele ţărăneşti. Dar până în prezent oficialităţile şi oamenii de ştiinţă n-au făcut decât să pună în ordine documentele referitoare la răscoalele ţărăneşti şi, în acelaşi timp, folosind materialele clasei dominante, întocmite de aristocraţie, de birocraţii şi de învăţaţii de la curte, au minimalizat în permanenţă importanţa răscoalelor ţărăneşti.
Mişcări ale maselor populare ca răscoale ţărăneşti trebuie să ocupe locul central în lucrările referitoare la istoria poporului japonez. Însemnătatea răscoalelor ţărăneşti trebuie just apreciată. Trebuie să se înţeleagă că pe baza documentelor istorice cu privire la răscoalele ţărăneşti se poate studia în modul cel mai deplin şi mai profound caracterul societăţii din acea perioadă.
