Se vede, nu?
Mi-a dat și o palmă ușoară pe umăr.
Stăteam lângă tortul la care muncisem șase ore și simțeam cum toate privirile se lipesc de mine. Unii s-au uitat în altă parte. Alții au schițat un zâmbet stingher. Cătălina își băga ochii în pahar.
Atunci, ceva în mine s-a fisurat. Liniștit. Irevocabil.
— Dănuț, — am spus fără să ridic vocea, — tortul ăsta costă 2.500 de lei. Mi-a luat șase ore să-l fac. Iar tu tocmai ai jignit persoana care ți l-a adus cadou. Așa că îl iau înapoi.
Am închis cutia.
Liniștea a devenit grea, tăioasă.
— Vorbești serios? — a clipit el.
— Foarte serios.
Am ridicat cutia. Era grea, dar mâinile îmi erau stabile. M-am întors și am pornit spre ușă.
Radu m-a ajuns în parcare.
— Irina, așteaptă un pic.
— Te aștept în mașină.
— N-a vrut să te rănească. El doar…
— Radu, — am așezat cutia pe capotă, — el „doar” face asta de șapte ani. De fiecare dată. În fața tuturor. Eu nu mai pot să mă prefac că e în regulă. Plecăm.
Am plecat. Iar dimineață am dus tortul la cofetărie…
Dimineața, când am intrat în cofetărie cu tortul în brațe, fetele din laborator s-au uitat nedumerite.
— Doamna Irina, nu l-ați dus la petrecere?
Am zâmbit scurt.
— L-am dus. Dar s-a întors acasă.
N-am dat explicații. Nu aveam chef. Am așezat tortul în vitrina frigorifică și am rămas câteva clipe privind luciul caramelului. Șase ore de muncă. Șase ore în care, fără să-mi dau seama, încercasem din nou să cumpăr liniștea.
Numai că, de data asta, nu mai puteam.
Pe la prânz, Oana a intrat în birou cu tableta.
— Irina… trebuie să vezi ceva.
Mi-a întors ecranul. Era pagina agenției „Blue Media”. Puseseră fotografii de la aniversare. Zâmbete, pahare ridicate, muzică, atmosferă plăcută. Apoi, ultima poză.
Ținând cutia tortului în brațe, fix în clipa în care plecam.
Sub fotografie scria:
„Când îți iei tortul înapoi că ești la dietă.”
Mi s-a strâns stomacul, rece.
Mii de reacții. Comentarii. Lume care râdea. Glume. Emoji-uri.
Oana a închis tableta.
— Vrei să vorbesc eu cu avocatul?
Am ridicat ochii spre ea.
Am tăcut câteva secunde.
Apoi am deschis laptopul.
Mi-am intrat în mailul firmei și am căutat contractele cu „Blue Media”. Șase ani de colaborare. Facturi. Campanii. Amenajări. Reclame pentru fiecare locație nouă.
Și, pentru prima oară după mult timp, nu am mai simțit nici vină, nici ezitare.
Doar claritate.
l-am sunat pe Radu.
— Trebuie să vorbim diseară.
A venit acasă neliniștit. Se vedea pe el că aflase de postare.
A intrat în bucătărie și s-a așezat încet.
— Dănuț a șters poza.
— Prea târziu.
— A zis că a fost o prostie.
Am râs scurt.
— Nu poza a fost prostia, Radu. Prostia e că, timp de șapte ani, nimeni nu l-a oprit.
Și-a trecut mâna peste față.
— Nu, nu știi. Dacă știai, nu mă lăsai singură acolo, de fiecare dată.
A rămas tăcut.
Pentru prima dată, după mulți ani, n-a mai încercat să-l scuze.
Am deschis laptopul și i l-am întins.
— Azi am închis colaborarea cu agenția lui.
Radu a ridicat brusc privirea.
— Ai făcut ce?
— Contractul expiră luna viitoare. Nu-l prelungesc.
— Irina… firma lui depinde mult de voi.
Și chiar știam. Foarte bine.
Agenția lui ieșea pe minus cu aproape un milion de lei anual. Contractul meu era cel mai mare client stabil pe care îl aveau.
Radu s-a lăsat pe spate în scaun.
— O să fie urât.
— Pentru cine?
N-a mai zis nimic.
După două zile, a sunat Dănuț.
Am privit telefonul câteva clipe înainte să răspund.
— Salut, Irina… uite… cred că s-a exagerat puțin.
Vocea lui nu mai avea aroganța de altădată.
— Așa crezi?
— Hai că știi și tu cum glumesc eu…
— Da. Știu foarte bine.
A făcut o pauză.
— Radu mi-a spus de contract.
— Tu chiar îl închizi?
A urmat tăcere.
Îl auzeam respirând apăsat.
— Pentru o glumă?
Am închis ochii o secundă.
Și am rostit liniștit:
— Nu, Dănuț. Pentru șapte ani de umilință.
N-a mai spus nimic.
După câteva secunde a întrebat stins:
— Chiar atât de rău a fost?
Atunci am înțeles ceva.
Pentru el, n-a fost niciodată decât distracție. Replici aruncate printre pahare și râsete. Nu văzuse serile în care stăteam în baie, privind în oglindă și întrebându-mă dacă problema sunt eu. Nu văzuse de câte ori mi-am ales haine mai largi ca să evit comentariile. Nu văzuse cum fiecare „glumă” mai rupea o bucățică din mine.
— Da, — am răspuns. — Chiar atât de rău.
A închis fără alt cuvânt.
După încă o săptămână, Cătălina a venit singură la cofetărie.
Avea ochii obosiți.
— Pot să stau puțin?
I-am făcut o cafea și ne-am așezat în spate, în birou.
A tăcut câteva minute. Apoi a izbucnit în plâns.
— Îmi pare rău, Irina… De ani de zile îmi pare rău.
Mi s-a pus un nod în gât.
— De ce n-ai spus nimic?
Și-a șters lacrimile.
— Pentru că și pe mine mă vorbea la fel, acasă.
Am rămas fără cuvinte.
În seara aia, după ce am închis cofetăria, am mer
Aceasta este o poveste bazată pe informații fictive și nu trebuie luată ca atare. Este o poveste recreațională ca oricare alta, iar asemănările cu viața reală sunt pur întâmplătoare.
