În opinia egiptologilor, s-ar fi trecut într-adevăr de la o aglomeraţie de “clanuri” primitive, ai căror membri deja ştiau să şlefuiască piatra, la o civilizaţie extraordinar de avansată, cea a faraonilor, care se pare să fi apărut dintr-o dată, complet înarmată, cu circa trei milenii înaintea erei noastre, la primul semnal de goarnă al primului faraon, Menes. În realitate, civilizaţia egipteană se dezvoltase cu mult înaintea originii destul de modeste indicată cu încăpăţânare de manualele noastre clasice. Arheologia de avangardă nu a ajuns în mod cert la capătul surprizelor ce apar pe Valea Nilului: egiptologii ruşi nu au scos oare la lumină, cu prilejul săpăturilor hotarât “nonconformiste”, vestigii care atestă existenţa, în Egiptul antic, a unei civilizaţii deja foarte evaluate în urmă cu peste douăzeci de mii de ani? Ei au scos chiar lentile de telescop, ceea ce arată un formidabil progres din punct de vedere tehnic. Când se vorbeşte de enigmele arheologice ale Egiptului antic se evocă îndată cele trei piramide şi Sfinxul de la Gizeh. Astfel, totul dovedeşte originea antediluviană a acestor impresionante vestigii. Faraonii, Keops, Kefren şi Mikerinos, au utilizat fără îndoială aceste trei piramide drept morminte semeţe, dar acestea fuseseră înălţate cu mult înaintea lor şi nu fuseseră în niciun caz construite în scopul de-a servi drept morminte. Cât despre Sfinx, faraonul Keops a pus să fie reparat, deoarece uriaşa statuie căzuse în ruină pe vremea lui, ceea ce atestă originea sa mult anterioară. Fotografiile luate cu ocazia spectacolului “sunet şi lumină” scot în evidenţă caracterul feminin al Sfinxului de la Gizeh, care nu este deloc, aşa cum continuă să se creadă, portretul faraonului Kefren. S-a râs mult de “piramidologistii” care se înverşunau să regăsească în dispunerea coridoarelor Marii Piramide, a lui Keops, cheia profeţiilor lui Nostradamus sau ale Apocalipsei. Totuşi, niciun cercetător de bună-credinţă nu ar putea nega seria de fapte ce dovedesc enormele cunoştiinte ştiinţifice, matematice şi astronomice pe care le deţineau adevăraţii constructori ai acestui edificiu spectaculos. Coridorul de intrare al Marii Piramide este orientat cu exactitate spre steaua care era cea polară în momentul construcţiei. Meridianul de la Gizeh traversează maximul de ţinuturi aflate deasupra apei, pe care le împarte în două mase egale. Cât despre proporţiile numerice ale Marii Piramidei, ele utilizează simultan respectarea scupuloasă a “secţiunii de aur” şi a unei măsuri astronomice precise a timpului. Simplul fapt de a fi înălţat de un asemenea monument dezvăluie un nivel extrem de evoluat al cunoştiintelor ezoterice în materie de arhitectură, de matematică sacra şi de astronomie.
După cucerirea musulmană a Egiptului, unul dintre primii califi ai oraşului Cairo, foarte intrigat de misterele Marii Piramide, în care nu se intrase până la acea dată, a vrut să se lămurească. Nereuşind să descopere uşa secretă a monumetului, dar cunoscând locul aproximativ al acesteia, el a hotarât să foreze cu orice prêţ un pasaj până la coridorul de intrare al Marii Piramide. După multe eforturi, lucrătorii au izbutit să bortelească acest pasaj care făcea legătura cu coridorul interior al edificiului. Oamenii califului, au ajuns, aşadar în camera zisă a reginei, apoi în a regelui. Acolo, ei au făcut nişte descoperiri fantastice, relatate într-un manuscris arab intitulat Murtadi. Au văzut înălţându-se pe o masă enormă două statui, una a unui bărbat din piatră neagră, care ţinea o lance în mână, cealaltă a unei femei din piatră albă, ţinând în mână un arc. Aspectul fizic al acestor personaje era diferit de tipul uman înfăţişat în general în arta egipteană antică. În mijlocul mesei se afla un vas ermetic închis, făcut dintr-un cristal roşu care “a fost umplut cu apă şi apoi cântărit; s-a nimerit să cântărească tot atât de mult plin ca şi gol şi cu nimic mai mult”. Intruşii au mai găsit şi un automat perfectionat de forma unui cocos din aur roşu, bătut cu nestemate şi înzestrat cu două geme lucitoare în loc de ochi: “s-au apropiat de el, şi pasărea a scos un strigăt înspăimântător, a început să dea din aripi şi în acelaşi timp au auzit mai multe voci care veneau din toate părţile”. Aceste obiecte miraculoase care proveneau fără îndoială din perioada Atlantidei, au fost, după cum se ştie, mutate în palatul califului, care a pus să i se amenajeze un mic muzeu secret că să le adăpostească, dar după aceea urma lor se pierde.
Egiptologii moderni au zâmbit la auzul acestor povesti miraculoase, relatate de Cagliostro şi de alti “magi” după părerea cărora, şi încă într-o perioada târzie, în secolul al XVIII-lea, labirintul camerelor subterane al Marii Piramide era utilizat în scopuri iniţiatice, pătrunzând printr-o uşa situată între cele două uşi anterioare ale Marelui Sfinx, într-un labirint de subterane, candidatul suporta toata seria de încercări ale celor patru elemente, Pământul, Aerul, Apa şi Focul, înainte de-a fi admis la iniţierea majoră, cea care, în sicriul gol plasat în “camera regelui” a Marii Piramide, îl făcea să retrăiască moartea şi învierea ce caracterizau supremul nivel iniţiatic, două etape nedespărţite, de fapt, ale aceluiaşi proces. Or, nimic nu se opune unei explicaţii ritualice. Dacă e să ne limităm la coridoarele interioare bine cunoscute de către arheologi, ale piramidei zise a lui Keops, dispunerea lor evocă imediat ideea unui loc iniţiatic. Pe deasupra, descoperirea în urmă cu câţiva ani a unor corăbii funerare ascunse într-o cameră până atunci necunoscută a Marii Piramide arată că aceasta e departe de de a-şi fi dezvăluit toate tainele. La sfârşitul secolului al XIX-lea, colonelul Royet a scris o carte extraordinară La grande tempete de l’an 2000 (Marea furtună a anului 2000), în care dezvăluia că piramidele, Sfinxul şi alte monumente egiptene arhaice prodigioase nu sunt decât suprastructurile unor construcţii şi mai colosale care se află de milenii îngropate în sol, chiar la o adâncime foarte mare.
