Lăsați copiii la bunici, chiar dacă le dau prăjitură cu zahăr din când în când

in Diverse

Bunicii sunt o comoară. Bunicii sunt ancore de copilărie. Bunicii aproape sunt un drept pe care îl au copiii, cât îi ține încă Dumnezeu în viață. Bunicii sunt acești părinți cu mintea mai înțeleaptă, cu răbdarea mai antrenată, cu prioritățile mai așezate. Bunicii sunt tot niște părinți, doar că la a doua șansă.

Nu toți vor să ia șansa asta în brațe. Știu. Unii au viețile lor, departe. Alții sunt la două străzi distanță și te vizitează la sărbători, cât să se asigure că nu treci tu pe la ei să faci ”casa întoarsă”. Unii își lasă nepoții să scrie pe pereți, alții nu îi invită nici măcar la masă. Unii bunici spun că le e greu, poate chiar le este. Alții spun că sunt ocupați, poate chiar sunt CEO în vreo corporație. Alții au de semănat, de cules, de arat, astea sunt prioritățile lor în viață. E dureros pentru părinții acestor copii, știu. Nu e dureros pentru că ar vrea și ei să aibă liberă vreo dimineață, deși uneori ai nevoie de așa ceva ca de apă, ci e mai degrabă dureros pentru că știu tot binele de care copiii lor nu vor avea parte.

Bunicii știu face cel mai bun orez cu lapte. Inventează cele mai tari jocuri, chiar dacă nu te mai pot ridica în brațe. Bunicii sunt plase de siguranță, miros a plăcinte coapte și a vacanțe. Bunicii știu cum le cheamă pe orice plante. Prevăd când vine ploaia după soare. Nu insistă să te dezinfectezi pe mâini și pe picioare. Bunicii funcționează mai puțin după reguli și, mai mult, după iubire. Îți fac pâine cu unt în miez de noapte. Bunicii te țin în poale, oricât ai fi de mare. Bunicii au șervete apretate. Mereu câte o pereche de șosete curate. O păstrează pentru nepoți și acele situații cu ”poate”.

Bunicii sunt o comoară, ca un drept al copiilor noștri. Dacă ei încă au bunici, lăsați-i să se cunoască. Să se vadă. Să se găsească. Știu că, adesea, bunicii nu sunt numai lapte și miere, că dau copiilor plăcintă nesănătoasă, când regula voastră clară e ”fără zahăr în casă”. Că tu petreci zile-ntreci la cabinetul de stomatologie și bunicii nu înțeleg că, de la un punct, ciocolata devine periculoasă. Deși, nu înțeleg de ce nu înțeleg. Sincer, eu aș respecta orice regulă a altei case, pentru că nu știu ce principiu  poate fi mai important decât bucuria de avea nepoții aproape. Aș învăța să fac cel mai bun orez cu lapte. Aș bea toată cafeaua de pe planetă. Aș amâna orice altă activitate. M-aș pune în patru labe. I-aș lăsa să scrie pe toți pereții din casă. Le-aș da de mâncare pe cea mai aleasă față de masă. Pentru că, pentru mine, n-ar exista ceva mai important în viață.

Dar știți, și asta e o alegere destul de clară. Unii bunici sunt așa, pentru alții e foarte important să își păstreze ordine-n casă. Nepoții nu sunt o obligație bunicească. Nu cred că e cineva dator să fie acel bunic cu miros de copilărie. De fapt, nu cred că bunicii care simt că e mai importat să culeagă știu face acel orez grozav, cu lapte. Pâine cu unt în miez de noapte. Povești până le amorțește pielea de pe brațe. Pur și simplu nu cred că simțul datoriei poate înlocui puterea bucuriei. Ba cred că au și ei dreptul la o viață. Copiii le-au crescut, sunt la casa lor, acum e vremea să se uite la telenovele. Și nu o spun cu niciun pic de cinism. Doare. Știu. Dar n-ai ce face. Îi poți invita la tine, să-ți deseneze pereții din casă. ”Vă așteptăm când vreți voi” e tot ce putem noi face. Pentru că nu e ca și când poți cumpăra alți bunici de la piață.

Relația copilului cu bunicii nu e treaba părinților. E bine să scăpați de această responsabilitate. Bunicii nu sunt perfecți, dar sunt perfect capabili să iubească. Și iubirea n-are cum să facă rău unui omuleț în dezvoltare. Nu zic să fii de acord să-i dea, la 2 ani, sirop și dulceață, nu zic să lași copilul acolo dacă ia bătaie, nu zic să-l parchezi la bunici trei luni în vacanța mare. Pe copilul mic, eu nu l-aș lăsa oricum, fără mine, peste noapte. Și nu l-aș lăsa dacă nu aș avea încredere, iar încrederea unei mame e ceva mai important decât să doarmă neîntoarsă, într-o dimineață. Încrederea asta se pierde în doi pași, nimeni nu ne poate condamna pentru asta. Dar, după ce copiii cresc și încep să spună, cred că puțin situația se schimbă. Tudor mi-a zis ieri să ne mutăm la Sibiu, să ne facem blocul nostru în curte.

Nu zic nici să ignorați dezacordurile voastre cu bunicii. Doar să faceți, clar, o delimitare. Problema ta cu maică-ta e diferită de relația copilului tău cu bunică-sa. Disputele tale cu soacră-ta nu-ți dau dreptul să-i interzici copilului un orez cu lapte. Fiecare cu treaba lui. Relația nepoților cu bunicii e responsabilitatea celor din urmă. Cât sunt de prezenți, de disponibili, de atenți. Noi avem obligația să nu le stăm în cale.

Știți, unii bunici culeg acum ce-au semănat în primăvară și pun gogoșarii pentru la iarnă. În timp ce alții desenează pereții dintr-o casă. Și n-or să rămână flămânzi niciodată-n viață. Pentru că cineva îi va iubi și nu, de la distanță.

Dar asta nu e deloc treaba noastră. Pentru că bunicii sunt mai importanți decât o prăjitură oferită la vreo ocazie.