Informatii utile! Curiozitati si stiri din intreaga lume.

Jurnalul Madalinei Manole, scos la iveala dupa 26 de ani! Memoriile artistei sunt ravasitoare!

in Monden

Fragila, timida si dependenta de succes – asa se autodescria Madalina Manole intr-o pagina de jurnal redescoperita dupa 26 de ani.

O pagina din jurnalul scris de Madalina Manole cu propria ei mana, in care apar insemnari despre copilaria regretatei artiste, a fost redescoperita dupa 26 de ani.

Inscrisurile au fost publicate in premiera in 1992, in revista „Mihaela”, condusa de caricaturistul Nell Cobar si ulterior republicate in Adevarul de Weekend, in urma cu 8 ani.

Pasajele despre „scolarita” Madalina Manole arata o persoana marcata inca din copilarie de nevoia de apreciere a celor din jur. Madalina se autodescrie ca fiind o fata extrem de timida, care s-a autodepasit prin muzica. „Povestea unei fetite”, asa cum a aparut initial intitulat textul Madalinei Manole, arata insa si fragilitatea cantaretei, care avea mereu nevoie de aprecierea celor din jur pentru a merge mai departe.

„Intr-o zi de septembrie, in urma cu 18 ani, grupe de copii zgomotosi, chemati de clopotelul de la intrarea scolii generale nr. 6 din Ploiesti, navaleau in clasa luandu-si in primire cartile si caietele care asteptau frumos insirate pe banci.

Printre copii, paseste in clasa I, o fetita slabuta ca un fir de floare, stinghera, timida, tacuta, putin speriata. Harmalaia din jur o face si mai tematoare: cum o sa se impace cu acesti copii, cu acesti „colegi” atat de galagiosi. Din aceste ganduri o scoate o anumita rumoare.

De cateva minute, doamna profesoara striga catalogul, dar fetita – prinsa in gandurile ei – vede-aude totul ca prin vis. Copiii din jur, cand isi aud numele, se ridica si striga tare „Prezent!”. Unii mai raspund la cateva intrebari. Acum, doamna rosteste numele fetitei. Trebuie sa-l repete de cateva ori pana ea se trezeste, se ridica si spune „prezent!”. „Nu te-aud, fetito! Tu n-ai limba? Raspunde, te rog, mai tare!”. Fetita repeta „prezent”, dar cu aceeasi voce sugrumata de timiditate. O timiditate de care stia ca nu va scapa niciodata, pentru ca s-a nascut si a crescut cu ea. „Ehei, fata draga”, ii spune profesoara, „tu o sa ai mari probleme cu vocea asta, din pricina timiditatii tale…” Daca cei din jur o privesc cu zambete, facand haz de ea, iata in fata doua fetite, Gabriela si Milena, care ii transmit un semn de incurajare, de prietenie. „Chiar vom deveni prietene?”, se intreaba fetita. „Vom vedea. Oricum, am atata nevoie de prietenie!”…

Una dupa alta zilele trec, cu bucurii, cu necazuri, anul scolar s-a terminat. Serbare cu dansuri si poezii invatate pe de rost, premii, diplome, coronite. Fetita cea timida a primit coronita, ca si Gabriela si Milena. Are numai note de zece, pentru ca ii place grozav sa invete, sa stie. In anul urmator, copiii au mai crescut, parca au devenit mai putin galagiosi. Prietenia fetitei noastre cu Gabriela si Milena se mentinea. Totusi, ea parca nu-si gasea locul cu adevarat intre ele. Gabriela si Milena se ingrijeau mult de infatisarea lor, erau intotdeauna impecabile, totul stralucea pe ele… Manifestau fata de ceilalti o superioritate evidenta, careia trebuia sa i te supui. Si parintii lor erau oameni importanti, cu influenta. Si asta e un avantaj in viata, pe care fetita noastra a invatat sa-l cunoasca inca… din clasele primare. De la scoala, cele trei fetite faceau drumul spre casa impreuna. Sporovaind, glumind si totusi… Gabriela si Milena se intelegeau mai bine, aveau aceleasi idei „nastrusnice”. Cealalta le era mereu in preajma. Erau mai totdeauna „trei”, dar de fapt, fetita simtea ca sunt doua… plus una. Si asta o intrista.

In anii urmatori, s-a intamplat ca profesoara de muzica – o mare sufletista – sa doreasca sa realizeze un cor al scolii. A ascultat vocile tuturor copiilor din clasa si a format un cor cu care a inceput sa repete. Surprinzator pentru multi, a intrat in cor si fata cea timida. Gabriela si Milena n-au fost alese in cor. Li s-a spus „n-aveti ureche muzicala”. Nicio paguba. Aveau de-ajuns de toate celelalte. Totusi, orgoliul le-a facut intai sa protesteze, dar apoi au fost chiar multumite ca n-au intrat in cor: ele plecau acasa dupa orele de scoala, in timp ce ceilalti, corul, ramaneau peste program sa repete. Asa s-a facut ca cele trei fetite nu mai faceau impreuna drumul spre casa. Iar in recreatii simtea in glumele lor unele usoare ironii la adresa ei. „Asta-i mai lipsea: corul! Tu, cu vocea ta firava, cu firea ta timida…” Remarcile lor o dureau, dar nevoia de prietenie era mai puternica…

In timpul repetitiilor la cor, anumite piese aveau pasaje care se cereau interpretate de soliste. Profesoara de muzica s-a oprit la… fata cea timida. Si asa s-a facut ca la toate serbarile, festivitatile, la un moment dat, ea inainta cativa pasi in fata corului si interpreta ca solista piesa. Si, ciudat, vocea ei strabatea cu usurinta intreaga sala. Gabrielei si Milenei nu le venea sa creada. Desigur, acolo pe scena era prietena lor cea sfioasa si timida, era vocea ei… si totusi… Aplauzele, pline de caldura, cu care era rasplatita aceasta voce, le uluiau… Profesoara de romana, din primul rand de scaune, aplauda si ea entuziasmata, dar… cu gandul la observatiile pe care i le-a facut tot timpul: „Fetito, o sa ai probleme cu vocea ta, cu timiditatea ta!” Si iat-o! Fiecare cantec – acompaniat de ea la chitara pe care o tinea in brate – a trebuit sa-l repete de doua-trei ori.

Dupa ce a coborat de pe scena, fetita noastra a alergat spre Gabriela si Milena sa imparta cu ele buchetele de flori primite. Acum, la serbarea sfarsitului de an, a clasei a VIII-a, fetita noastra arata alfel, devenise mai draguta, purta un par lung prins usor pe spate, devenise de-acum „o domnisoara”. Diriginta s-a apropiat de tatal ei, spunandu-i: „Domnule draga, aveti grija de fata aceasta. Arata foarte bine si promite foarte mult. Va rog, multa grija!” Tatal isi privea „domnisoara” cu mandrie: doar stia ce a crescut el atatia ani! La pieptul „domnisoarei cu chitara” era prinsa de uniforma o funda mare, mare. Conform traditiei, colegii isi scriau gandurile, sentimentele, unii fata de altii, pe pangicile fundei. Milena si Gabriela si-au scris si ele gandurile pe funda prietenei lor. Sentimentul de superioritate, usoarele ironii, urmate apoi de invidie, se transformase intr-unul de pretuire, de sincera prietenie. Dar, iata, exact in clipa cand i-au devenit prietene cu adevarat au trebuit sa se desparta: fiecare o pornea in viata pe drumul ei.

Si astazi, fetita plapanda si timida are o chitara in brate si… canta. Ce nu stie publicul care o asculta si o priveste este ca acolo, in culise, asteptand sa fie anuntata, ea este aceeasi fetita timida si pasii pe care-i face acum, intrand in scena, sunt aceiasi cu care a pasit acum 18 ani, in clasa I. Numai ca, pentru a-si invinge timiditatea, Madalina Manole incepe sa cante: „Fata draga, nu fi trista Fiindca e pacat, Fara lacrimi nu exista Dor adevarat…”scria Madalina Manole in 1992.  Sursa: Stirilekanald.ro

Loading...

Ultimile din

Privacy Policy Settings

LIKE-ul tau CONTEAZA!Ti-a placut articolul? Inchide aici ↗↗↗
Mergi la SUS