Întemeierea Principatelor Moldovei şi Valahiei au dus şi la înfiinţarea monetăriilor româneşti încercându-se punerea în ordine a baterii şi circulaţiei monedelor. Astfel, în Ţara Românească, în 1365 a fost bătut ducatul de argint de către Vlaicu Vodă. În Moldova, la Suveava, au fost bătuţi groşii şi semigroşii, pe timpul lui Petru Muşat şi al lui Ştefan cel Mare. În Transilvania, în sec. XIV, au fost bătuţi groşii de argint şi dinarii banali. În Ţara Românească au circulat apoi până în sec. XVI diverse monede ca fertunul, perperul, ducatul, asprul, banul şi florinul. Tot în aceeaşi perioadă, a circulat în Moldova, zlotul, rubla de argint şi grosul.
După încetarea baterii monedelor de către domnii pământeni, apar monedele turceşti şi, evident, este introdusă în circulaţie paraua. La sfârşitul sec. XVII, asprii au fost înlocuiţi cu talerii olandezi care aveau pe avers un leu şi care s-au impus în ţările române. De la leul de pe aceşti taleri provine şi numele monedei noastre naţionale. De la sfârşitul sec. XVIII până la jumătatea sec. XIX, cursul monedelor străine care circulau a fost reglementat prin Regulamentul Organic. În această perioadă, în 1836, după ce leul s-a impus ca unitate monetară de socoteală, avea un curs de 60 de parale. La jumătatea sec. XIX, Cuza, în prima lui încercare, reuşeşte să înceapă o reformă monetară pe baza unei monede numită romanat, după model francez, cu decima sau banul şi centima, ca subdiviziuni. Acţiunea nu este acceptată de Poarta Otomană şi este demarat un alt proiect monetar continuat de Carol I şi, începând cu aprilie 1867, se votează prima lege prin care leul devine monedă naţională şi, în 1870 se înfiinţează prima monetărie în care se bate primul leu românesc.
Odată cu legea prin care leul devine moneda naţională, se lansează şi proiectul pentru înfiinţarea instituţiilor bancare. Acestea nu se transpun în realitate decât în 1890 când se înfiinţează Banca Naţională Română.
Timpul XX şi banii
În sec. XX, soarta banilor cunoaşte o istorie intensă. Marile evenimente politice, sociale, economice, schimburile repetate de sisteme politice duc la modificări repetate şi esenţiale în sistemul monetar românesc.
România cunoaşte profunde mişcări istorice şi, odată cu ele şi banul, ca mijloc existenţial al românului se schimbă permanent. Trecerile de la capitalism la socialism şi din nou la capitalism, de la monarhie la republică fac ca banii să cunoască profunde transformări de valoare, de formă, de conţinut, de design etc. Banii au circulat şi circulă atât sub formă de bancnote cât şi sub formă de monede. Bancnotele au fost iniţial din hârtie specială, mai târziu hârtie cu filigran şi cu inserţie de fibră din bumbac, iar acum, din folie specială de plastic-polimer. Monedele au fost şi sunt din aliaje de metal, aluminiu, bronz, cupru. Fiecare dintre monede sau bancnote au în personalizare atât elementele de valoare cât şi un design reprezentativ al epocii în care acestea au circulat sau circulă, realizate în tehnici speciale, cu elemente de siguranţă şi imprimare intagrio – în relief, imagine latentă, elemente de suprapunere, tipărire variabilă optic şi holograme, cu ferestre transparente sau metamerice.
Din iulie 2005, prin denominare, ne-am întors la suta lui Bălcescu. Prin această acţiune, respectiv prin tăierea celor 4 zerouri, începand cu iulie 2005 până în decembrie 2006 banii au circulat în comun, atât bancnotele şi monedele vechi, cât şi cele noi. Prin circulaţia paralelă, denominarea înseamnă acţiune practică, simplificare, banii păstrându-şi aceeaşi valoare.
Baterea de monedă pe teritoriul actualei Românii începe în coloniile antice greceşti de la Marea Neagră, aşezări ce desfăşurau o foarte fructuasă activitate comercială. Într-adevăr, în secolul IV î.Chr, la Histria, Calatis, Tomis şi Dyonisopolis, existau ateliere monetare unde se băteau stateri de aur (mai rar), tetradrahme şi drahme din argint şi subdiviziuni de bronz ale drahmei. După ce au cucerit provincia, în 71 î.Chr., romanii au interzis baterea monedelor din metal preţios, dar au permis continuarea fabricării pieselor din bronz. Activitatea atelierelor monetare greceşti de la ţărmul Pontului Euxin a încetat definitiv în jurul anului 245 a.D.
I.1 : Monedele dacilor
Monedele fabricate în coloniile de la Marea Neagră au avut doar o circulaţie locală. În restul Daciei erau preferate monedele macedonene ale lui Filip al II-lea şi ale urmaşilor săi, sau, după cucerirea Macedoniei de către romani, dinarii republicani.
În jurul anului 280 î.Chr, apar în circulaţie monede din argint bătute de către daci în propriile lor ateliere. Imitând ca desen pe cele macedonene sau romane, monedele dacilor respectau greutatea monetară a originalelor pe care le imitau. Aşa se explică faptul că, deşi nu erau prea reuşite din punct de vedere artistic, monedele dacilor circulau în paralel cu monedele greceşti sau romane pe care le copiau.
Cucerirea Daciei de către romani în 106 a.D. a pus capăt activităţii atelierelor monetare ale dacilor. Comerţul zonei, devenită provincie romană, a fost acaparat de monedele imperiale, a căror circulaţie a continuat după retragerea aureliană din 271 a.D. până la căderea Romei în 476 a.D.
I.2 : Circulaţia monetară în secolele V – XIV
Prăbuşirea Imperiului Roman de Apus şi năvălirile barbare au readus în actualitate trocul. Deşi diminuată, circulaţia monetară până în secolul al XII-lea se bazează pe monedele Imperiului Roman de Răsărit (Bizantin). Monedele Bizantine au fost practic primele monede folosite de către poporul ce se forma în spaţiul vechii Dacii- poporul român.
În secolul XII, odată cu ridicarea noilor state vecine ţinuturilor locuite de români: Ungaria, Polonia, Serbia şi Bulgaria, monedele acestora au înlocuit în circulaţie pe cele bizantine.
Marea năvălire a tătarilor din 1241 a schimbat din nou configuraţia economică a zonei, favorizând pătrunderea unor monede din apusul Europei (germane şi englezeşti), înlocuite la rândul lor de către dinarii banali emişi de banii Slavoniei şi de regii Ungariei. De la numele acestor banali s-a format în limba română cuvântul „ban”, care desemnează atât moneda ca atare, cât şi monedele de valoare mică – mărunţişul.
I.3 : Primele monetării româneşti
La scurta vreme după întemeierea principatelor Moldovei şi Valahiei, apar în aceste provincii primele monetării.
În Ţara Românească, Vlaicu Vodă (1364 – 1377) a bătut începând cu 1365 ducaţi de argint (18 – 21 mm diametru, 1,05 grame) similari cu groşii bulgăreşti şi sârbeşti şi cu ducaţii bizantini, precum şi dinari (16 – 18 mm diametru, 0,7 grame) şi bani (15 – 16 mm diametru, 0,35 grame) tot din argint, după sistemul unguresc. Acestea sunt practic primele monede fabricate de către români.
Dubla orientare în politica monetară, ca şi legendele în slavonă şi latină de pe monede, se explică prin legăturile comerciale pe care Valahia le avea atât cu Serbia şi Bulgaria, state aflate în ultimii ani ai independenţei lor politice dinainte de cucerirea otomană, cât şi cu regatul maghiar.
De altfel, sub Dan I (1383 – 1388) sistemul ponderal al ducaţilor dispare iar dinarii sunt redenumiţi ducaţi munteni.
Până la jumatatea secolului XV moneda valahă a urmat tendinţa de devalorizare a celei ungureşti. Vladislav al II-lea (1447 – 1456) corectează sistemul ponderal adaptându-l după cel al asprilor turceşti (1,21 grame) din vremea lui Murad al II-lea (1421 – 1451) şi emite ducaşi din argint de 800 ‰ cu greutatea de 0,6 şi bani cu greutatea de 0,3 grame.
Dominaţia turcească asupra Valahiei pune capăt emisiunilor domnilor pământeni, ultimele monede cunoscute fiind cele ale lui Basarab cel Batrân (1476 – 1477). Pentru aproape 400 de ani de aici înainte în Ţara Romanească vor circula tot felul de monede turceşti, ungureşti, ruseşti, olandeze, austriece, etc.
Monetaria Moldovei a fost înfiinţată la Suceava de către Petru Muşat (1375 – 1391). Începând din 1377, aici s-au batut groşi (18 – 24 mm diametru; 0,96 grame) şi semigroşi (14 – 16 mm; 0,4 grame) din argint după modelul celor polonezi de la Lwow. Spre deodebire de moneda valahă, legendele monedelor moldoveneşti sunt în largă majoritate în limba latină şi doar cu câteva excepţii în limba slavonă.
Şi moneda moldovenească urmează tendinţele de devalorizare a celei vecine (poloneze) astfel că groşii şi semigroşii din argint ai lui Stefan cel Mare (1457 – 1504), deşi acceptaţi în circulaîie până în Imperiul Otoman, au numai 0,6 respectiv 0,3 grame.
După 1526, emisiunile regulate moldoveneşti se opresc. Monetăria va continua să lucreze însă ocazional până în a doua jumătate a secolului XVII lea, când în timpul domniei lui Istrate Dabija se înregistrează ultima fabricare de monedă, şi anume imitaţii clandestine masive de silingi polonezi care au provocat un adevărat dezastru financiar în circulaţia monetară din epocă.
Până la reforma monetară din 1867, economia Moldovei va fi invadată de emisiuni străine, în mare parte aceleaşi ca şi în Ţara Românească.
Şi în Transilvania baterea de monedă începe în sec. XIV. Spre deosebire de celelalte două principate româneşti, aici existau mai multe monetării: Cluj, Sibiu, Lipova, Braşov şi Baia Mare.
Moneda care se fabrica aici era însă cea emisă de regele Ungariei, voievodatul fiind vasal coroanei maghiare.
Astfel regele Carol Robert de Anjou (1308 – 1342) şi apoi urmaşul său Ludovic cel Mare (1342 – 1382) au bătut în monetăriile din Transilvania groşi din argint după modelul celor de la Praga şi dinari banali după modelul slavon.
Odată cu transformarea Ungariei în paşalic turcesc după bătălia de la Mohacs (1526), Transilvania devine principat autonom sub suzeranitate turcească, fiind condusă de un principe.
Practic de la acest moment se poate vorbi de emisiuni de monedă proprie ale Transilvaniei, favorizate decisiv de prezenţa exploatărilor de metale preţioase pe care ţara le deţinea în regiunea Apusenilor.
Activitatea monetară a principilor transilvani este foarte diversă, motivată fiind însă mai ales de orgolii politice de afirmare a dreptului regalian decât de raţiuni economice. În principat continuau să circule în paralel şi monede străine.
Sistemul ponderal este cel al ducaţilor la aur (1 ducat = 3,5 grame Au 980 ‰) dar şi (la argint) al talerilor germani, groşilor polonezi, dinarilor ungureşti, silingilor suedezi sau creiţarilor austrieci.
Monetării noi se înfiinţează în această perioadă la Alba Iulia, Sighişoara, Făgăraş şi Arad.
Emisiunile proprii încetează după transformarea Transilvaniei în provincie a Imperiului Habsburgic (1688) iar talerul austriac devine moneda de schimb.
I.4 : Anarhia monetară
Încetarea emisiunilor naţionale a lăsat loc invaziei monedelor străine, numărul acestora sporind de la aproximativ 20 în secolul XVII la peste 90 la jumătatea secolului XIX. Diferite ca aliaj şi sistem ponderal, această multitudine de monedă străină a dus la un adevărat haos în circulaţia monetară din Moldova şi Valahia.
Daca până la sfârşitul secolului XVII au predominat asprii, declinul Imperiului Otoman survenit după asediul ratat al Vienei (1683) s-a cunoscut şi în devalorizarea monedei turceşti, aceasta fiind înlocuită de talerii-lei olandezi.
Monede cu diametru mare (40 mm), grele (27 grame) şi bătute din argint cu titlu superior (833 ‰), aceşti leewedaalder-i, al căror nume derivă de la leul rampant de pe aversul lor, s-au impus cu atâta autoritate în întreg sud-estul Europei, încât nu numai că în ţările române s-au păstrat ca bază de calcul după scoaterea lor din circulaţie, dar numele li se regăseşte până astăzi în denumirea monedelor naţionale ale unor ţări din regiune: leu – România, leva – Bulgaria.
De la sfârşitul sec. XVIII şi până după jumătatea celui următor, în principate au circulat în special monede turceşti ruseşti şi austriece, conversia lor făcându-se după sistemul ponderal al leului şi al paralei (moneda divizionară turcească).
În lipsa unei monede unice, leul de calcul nu putea reglementa circulaţia din ţările Române, chiar dacă diverse pravile încercau să stabilească un curs unic. Între 1831 şi 1832, Regulamentul Organic stabilea următoarele echivalente: 31,5 lei = 3,49 grame Au 990 ‰ sau 2,25 lei = 6,68 grame Ag 583 ‰, iar 1 leu = 40 parale. În 1837 şi apoi în 1843, raportul leu-para se modifică iar, la 1 la 60 respectiv la 1 la 80.
Schimburile se făceau conjunctural după rapoarte aleatorii. Speculaţii au loc atât în interiorul graniţelor cât şi în schimburile internaţionale, acestea din urmă bineînţeles în defavoarea principatelor.
Intensificarea schimburilor economice din prima jumătate a secolului XVIII, întreţine haosul din circulaţia monetară, datorită creşterii cantităţii şi diversităţiii de monedă care circula în Principate. O mare parte din această monedă este din metal comun cu valoare intrinsecă inferioară celei de schimb.
Diversele ocupaţii străine lasă în teritoriu cantităţi însemnate de monedă, iar devalorizarea provocată de fluctuaţiile numeroaselor cursuri de schimb şi speculaţiile stăpânirii turceşti cu ocazia fie a schimburilor comerciale fie a diferitelor plăţi pe care principatele trebuiau sa le facă puterii suzerane, contribuie esenţial la dezordinea din circulaţia monetară.
Era evident faptul că moneda fictivă nu corespundea unei economii în dezvoltare, în special după unirea principatelor, iar un sistem monetar unitar bazat pe o monedă naţională unică, devenise mai mult decât necesar.
I.5 : Romanatul lui Cuza
Odată cu alegerea unui singur principe în ambele ţări române, problema monedei unice se complica prin semnificaţia politică pe care o are înfiinţarea ei: dreptul regalian de batere însemna independenţa statului.
Imperiul Otoman privea deja cu neputincioasă îngrijorare la unirea provinciilor române într-un singur stat şi încă spera ca această stare de fapt va dăinui doar pe durata domniei lui Cuza, fiind decis să se aseze în calea oricărei iniţiative politice care ar fi putut duce mai târziu la desprinderea principatelor de sub tutela imperiului.
Deşi perfect conştient de poziţia turcilor, Cuza începe din chiar anul alegerii sale ca domn (1859) pregătirile pentru înfiinţarea unui sistem monetar.
Într-un document din 18 noiembrie al consiliului de miniştri al guvernului din Muntenia apare pentru eventuala monedă denumirea de „romanat”, având ca etalon mărimea, greutatea şi titlul metalic al francului francez, diviziunile urmând a se numi „decimă” sau banul pentru a 10 -a parte din romanat şi „centimă” pentru a suta lui parte. Pe baza documentului guvernului muntean, s-a întocmit în august 1860 un proiect de lege în 12 articole care stabilea că se vor bate monede din aur, argint şi aramă.
În paralel cu pregătirea legislaţiei privitoare la noua monedă, în mai 1860 se iniţiază un contract pe 5 ani cu monetăria franceză pentru fabricarea necesarului de monedă românească. Valoarea monedei ce urma să se fabrice în primii 2 ani ai contractului era de 100.000.000 franci iar baterea anuală era limitată la 150.000.000 piese. Pentru acoperirea primei tranşe a contractului, Ministerele de Finanţe ale Principatelor Unite urmau să angajeze pe piaţa franceză un împrumut de 60.000.000 franci prin subscriptie publică. Contractul foloseşte pentru monedă denumirea de „roumain” (român), şi precizează că unitatea va fi o monedă din argint în greutate de 5 grame. Moneda de 1 Român ar fi fost astfel similară ca diametru şi greutate cu cea de 5 franci.
La recomandarea lui Victor Place, consulul francez, numismatul de Longpérier, custodele cabinetului de medalii al Muzeului Luvru, a executat machete pentru toate cele trei tipuri de monede: aur, argint, bronz.
Este interesant de menţionat că denumirea monedei a dat loc la dispute. Deşi prima variantă, inspirată din denumirea monedei franceze, atribuia numele de „român” monedei naţionale, la propunerea lui Heliade Rădulescu, care a atras atenţia că numele monedei ar putea naşte confuzii şi echivocuri, s-a adoptat denumirea de „romanat” după etimologia similarului „ducat”.
Împrumutul prin obligaţiuni lansat pe piaţa franceză nu s-a concretizat însă, iar Înalta PoartĂ, cum era de aşteptat, nu a fost de acord cu proiectul baterii monedei româneşti, considerând-o ca pe un atribut de suveranitate. Proiectul înfiinţării monedei naţionale a cazut.
Prioritatea politică a recunoaşterii Unirii de către turci, a trecut pe planul doi problema monetară. Cuza a lăsat impresia că abandonează ideea. Un an mai târziu însă un nou proiect legislativ numit „… pentru regularea cursului monetar în Principatele Unite” readuce chestiunea în actualitate. În mare, proiectul era cel din 1860 dar la articolul 7 se specifica amânarea baterii efective a romanaţilor de aur şi argint „până când împrejurările vor erta”. Urma a se bate mai întâi moneda divizionară din aramă. Se stabilise chiar şi compoziţia aliajului: 95 părţi aramă, 4 părţi cositor şi o parte zinc. Din nou însă proiectul se loveşte de împotrivirea turcilor.
O a treia tentativa are loc în 1864. O noua iniţiativă legislativă precizează tipurile de monedă ce urmează a fi fabricate şi anume: 20 si 10 romanaţi din aur, 5, 1 şi 1/2 romanati din argint precum şi 10, 5 si 1 sutime din bronz. Din această perioadă au ramas chiar şi nişte probe a monedei de 5 sutimi, menţionată în literatura de specialitate fiind şi proba de 10 sutimi. Proiectul va ramâne bineînţeles nefinalizat din acelaşi motiv ca şi precedentele.
