Mediul familial are o importanţă deosebit de mare pentru dezvoltarea psihosocială a copilului. Au importanţă: structura familiei, nivelul intelectual, cultural, personalitatea şi sănătatea membrilor familiei, metodele educative utilizate ş.a.m.d.
O importanţă deosebită o are relaţia afectivă dintre mamă şi copil, mai ales în primii ani de viaţă. Carenţele afective din această perioadă pot avea efecte negative asupra întregii vieţi a copilului. Importanţa acestei relaţii a fost remarcată în urma observării modului în care se dezvoltă copiii mici internaţi în instituţii (Spitz, Bowlby) cât şi de celebrele experimente realizate de H. Harlow. În instituţii (spitale, centre de plasament, creşe sau cămine săptămânale) copiii sunt îngrijiţi relativ corespunzător fizic: primesc mâncare, tratament medical etc. De cele mai multe ori insa, sunt neglijaţi afectiv şi educaţional. Cei care îi îngijesc nu au timp (şi poate nici dispoziţia afectivă) să îi ia în braţe, să le vorbească, să se joace cu ei.
Chiar acei copii care au parinti si necesita la un moment dat internare fiind privati de prezenta mamei, la inceput sunt agitaţi şi plâng mult; după un timp devin pasivi, apatici, nimic nu îi mai interesează; nu se joacă, ci stau liniştiţi în pătuţ. Această stare a fost numită de cercetătorul R. Spitz “hospitalism” (după Mérei şi V. Binét, 1972) şi are o influenţă negativă asupra dezvoltării psihomotorii.
Copiii din centrele de plasament se dezvoltă mai încet decât cei crescuţi în familie atât fizic cât şi psihic: merg în picioare şi vorbesc mai târziu, se îmbolnăvesc frecvent, se dezvoltă mai greu intelectual (Mironţov-Ţuculescu, Predescu, Oancea, 1986). Unii dintre ei, la vârsta tinereţii, au dificultăţi în stabilirea relaţiilor afective. Ei devin egocentrici, hipoafectivi, instabili şi superficiali în legăturile lor afective deoarece, în primii ani de viaţă, nu au avut posibilitatea să stabilească o relaţie afectivă securizantă cu o singură persoană. Din aceste motive, mulţi dintre cei crescuţi în instituţii de la vârste foarte mici (din primul, al doilea an de viaţă) nu sunt capabili să devină soţi şi părinţi buni. Mamele crescute în instituţii îşi abandonează mai frecvent copiii.
S-a constatat că uneori tulburări asemănătoare în dezvoltare prezintă şi copiii spitalizaţi frecvent sau perioade lungi de timp, fără mamă, copiii internaţi în creşe sau cămine săptămânale, copiii proveniţi din familii numeroase în care părinţii nu au timp să se ocupe de copii sau din familii cu un nivel intelectual şi cultural foarte redus.
Un alt factor cu o mare influenţă asupra dezvoltării copilului este atitudinea educativă adoptată de părinţi în relaţiile cu copilul. Atitudinile educative au fost clasificate în funcţie de două criterii:
– relaţia afectivă dintre părinţi şi copii (atitudine „caldă sau rece”);
– gradul de toleranţă (atitudine autoritară sau indulgentă).
Utilizând aceste criterii W. Becker (după Kulcsar, 1978) a descris 4 atitudini educative: protectoare, democratică, autocrată şi indiferentă.
Copilul crescut într-un mediu educativ protector are tendinţa să devină pasiv, conformist, exagerat de autocontrolat, prudent, neîncrezător în sine, timid, politicos, serios şi cu o fire deschisă.
Dacă părinţii au o atitudine educativă democratică copilul devine activ, are simţul realităţii, o fire deschisă, este comunicativ, serviabil, vioi, sociabil, sigur pe sine şi încrezător în alţii, puţin nepăsător.
Dacă părinţii au o atitudine autocrată copilul are tendinţa să devină reţinut, retras, tăcut, rigid, sobru, închis în sine, pesimist, anxios, fără încredere în sine.
Dacă atitudinea educativă este de indiferenţă copilul devine nonconformist, activ, neliniştit, instabil, impulsiv, uneori chiar agresiv, cu tensiuni interne şi conflicte emoţionale.
Colectivităţile în care se încadrează copilul au o influenţă deosebit de mare asupra dezvoltării psihosociale. Grădiniţa are o mare importanţă pentru pregătirea şcolarizării. Şcoala, pe lângă rolul de a transmite cunoştinţe şi a forma deprinderi, are şi rolul de a forma, de a modela personalitatea elevilor.
Pentru a se demonstra rolul mediului în dezvoltarea psihică umană s-au făcut următoarele tipuri de cercetări și analize comparative:
- asupra copiilor care vin din familii defavorizate, în comparaţie cu cei ce vin din familii cu condiţii foarte bune de viaţă;
- asupra copiilor ce aparţin unei familii care prin munca părinţilor este mai izolată de comunităţile umane;
- asupra celor ce prin emigrare şi-au schimbat brusc mediul de viaţă;
- asupra elevilor din şcoli, rurale sau urbane, şcoli centrale şi şcoli periferice din marile metropole;
- asupra copiilor crescuţi de animale;
Înainte de a preciza rolurile mediului, aceste numeroase cercetări au arătat pe de o parte, că acesta nu exercită doar influenţe pozitive ci şi negative, iar pe de altă parte a viețui izolat și a nu veni în contact cu medii sociale diferite, poate deveni un ”handicap” în dezvoltarea unui individ.
Cu privire la rolurile mediului, cercetările au relevat următoarele aspecte:
- Mediul este primul mare „transformator” care acţionează asupra fondului ereditar al fiecărui individ, îl activează şi îl face să contribuie la dezvoltarea psihică.
- Este factor de socializare pentru că în mijlocul semenilor fiecare individ învaţă să comunice, să coopereze şi să colaboreze.
- Pregăteşte tânăra generație pentru accesul la cultura comunităţii în care s-a născut.
- Conferă semnificaţie socială comportamentelor fiecărei persoane şi le umanizează.
- Generează valori şi criterii apreciative care devin factorii principali ai orientării, dezvoltării individului.
- Mediul poate exercita atât influenţe pozitive cât şi negative, care trebuie contracarate de cel de-al treilea factor fundamental, educaţia.
- Mediul este un factor necesar dar nu suficient pentru dezvoltarea deplină a fiinţei umane.
- Mediul nu actioneaza direct asupra dezvoltarii individului, ci oferă circumstanțele si oportunitățile pentru dezvoltare (împrejurarile si conditiile de viata, informatiile si modelele de conduita, prilejurile de comunicare si schimburile afective cu ceilalti semeni).
Așadar, mediul include toţi factorii naturali, artificiali şi socio-umani care pot influenţa individul; „mediul şi individul constituie două entităţi corelative cu funcţii complementare, prima oferind posibilităţi nelimitate pentru acţiunea celeilalte, iar aceasta îmbogăţind şi diversificând componentele celei dintâi“.
Be First to Comment