Culegerile sale de probleme şi exerciţii la matematică le-au dat dureri de cap multor elevi. Pe alţii, dimpotrivă, i-au luminat. Oricum, „matematica de Gheba“ a făcut istorie şi s-a răspândit în bibliotecile a milioane de români. Printr-o serie de poveşti, pregătite de „Weekend Adevărul“, redăm viaţa lui Grigore Gheba (1912-2004): a) matematicianul, b) prizonierul de război şi c) curtenitorul.
Despre Grigore Gheba s-a spus, popular, că ar fi scos la tablă toţi elevii din ţară, după anii ’50. Atunci apăruseră pe piaţă primele sale culegeri cu probleme şi exerciţii de matematică pentru gimnaziu, care au cunoscut un succes fenomenal. Când profesorii de matematică intrau la ore cu cartea la subsuori, penru cei mai mulţi elevi semnalul era clar; nu scăpau de cea mai mare frică a lor – „Scoateţi o foaie de hârtie!“.
„Dacă nu ştiai să rezolvi problemele lui Gheba, nu treceai clasa!“, îşi amintesc mulţi dintre foştii elevi care au învăţat matematica „după Gheba“. Pentru unii, nivelul ridicat de dificultate al unor exerciţii a sădit riduri de încruntare pe feţe. Alţii îşi amintesc cu nostalgie de temele lungi, din culegerile sale, sau de satisfacţia explozivă când „le dădeau“ problemele. Astăzi, unii matematicieni critică modelul „Gheba“, care a căutat să ofere soluţii şi probleme „reţetă“, în locul unor exemple care să le stimuleze elevilor gândirea logică. Culegerile de Gheba sunt, acum, foarte puţin folosite spre deloc.
Dacă viaţa lui Grigore Gheba ar fi prinsă într-un triunghi echilateral, forma sa geometrică preferată, „pentru că are stabilitate“, cele trei laturi ar trebui neapărat să fie: matematica, disciplina care l-a făcut celebru şi pe care a predat-o elevilor până la 90 de ani; anii războiului, din care a ieşit teafăr, deşi a fost prins de ruşi şi condamnat de două ori la moarte; şi femeile, „cea mai mare slăbiciune din viaţa mea“. Despre cum era Grigore Gheba în copilărie, care au fost cele mai mari provocări ca general de armată în război şi apoi ca autor în perioada comunistă, dar şi cum era îndrăgitul „Şoşon“ în afara catedrei au povestit, fiica sa adoptivă, Carmina Dragomir-Gheba, şi cumnata lui, Paula Cîrnu. Am ales, de asemenea, din cele peste 30 de cărţi semnate de Grigore Gheba, una singură care să nu conţină cifre şi probleme complicate. O autobiografie sinceră, descrisă „Între viaţă şi moarte“, pentru că, în acest interval închis, viaţa sa chiar e ca o ecuaţie dificilă cu mai multe necunoscute. Grigore Gheba a venit pe lume pe 15 august 1912, în casa părintească, ultima de la marginea satului Poieniţa, din comuna vrânceană Dumitreşti. Departe de el însă gândul că ziua naşterii sale ar fi fost vreo sărbătoare în familie, mai mult decât semnificaţia datei în calendar.
Gheba nu şi-a închipuit că ar fi fost un copil prea dorit, aşa cum mărturisea în cartea sa autobiografică, „Între viaţă şi moarte“, fiind al cincilea băiat – în total au fost şapte fraţi – dintr-o familie tare nevoiaşă şi, unde mai pui, cu un tată bolnav, suferind mai degrabă „de-o manie fără leac“. Şi totuşi, încă din copilărie, prezenţa lui era poate cel mai des simţită în sânul familiei. Dintre toţi copiii, „Grigoraş“, aşa cum îl alinta mama sa, era cel mai năzdrăvan. Ţâncul „uscat ca iasca“, cu picioarele pline de zgârieturi şi cu crăpături în tălpi, era tot timpul în râcă cu fraţii săi mai mari, care nu conteneau să-l ocărască şi să-l lovească pentru năzbâtiile sale sau, alteori, aşa, fără niciun motiv. Purta numai hainele rămase de la ei, nişte zdrenţe lălâi, şi opinci legate cu sfoară în picioare – singurele încălţări pe care le-a avut până… hăt, la liceu.
„Zgândăream toţi câinii satului“ Când nu se ţinea de şotii, purta pe umeri responsabilitatea oricărui copil crescut la ţară. Trebuia să meargă cu vaca la păscut, apoi să adune vreascuri din pădurea care începea unde se termina casa sa, să culeagă corcoduşe şi ierburi, pentru animale. Apoi, vlăguit de muncă, pleca la şcoală. „Casa noastră era ultima din marginea satului şi, în drumul meu spre şcoală, cale de trei kilometri, treceam în mare viteză de-a lungul gardurilor şi, cu un băţ, le făceam să ţăcănească ca o mitralieră, astfel că zgândăream toţi câinii satului. Nu mă mulţumeam cu atât, mă opream şi la stână, pentru a mă lupta cu dulăii, împreună cu un alt coleg, o altă puşlama, care, oricum, nu mă întrecea în năzdrăvănii“, povestea Grigore Gheba în cartea sa, scrisă în 1993, când avea 81 de ani.
Război împotriva beţişoarelor de socotit Intrarea la şcoală i-a adus multe necazuri. Pentru că era curios şi punea multe întrebări, învăţase de la fraţii mai mari, încă dinainte de şcoală, primele operaţii de aritmetică. În clasa întâi, nu avea niciodată la el beţişoare pentru socotit – deja depăşise episodul adunărilor şi scăderilor – şi nici tăbliţa, pe care o făcea mereu zob. De aceea, pentru „indisciplina“ sa, primea, în locul unei teme stufoase, câte-o bătaie zdravănă de la învăţătorul său. Cum nu bătaia e model de educaţie, elevul Gheba nu s-a învăţat minte uşor. Ba chiar îşi pusese în gând să ducă un război împotriva tuturor tăbliţelor din clasă şi beţişoarelor de socotit. Ori de câte ori îşi vedea colegii că se dau pe gheaţă, le dădea ghionturi şi ei cădeau pe spate peste ghiozdane. „Nu mică îmi era satisfacţia când auzeam cum le trozneau tăbliţele în ghiozdane în contact cu gheaţa…“, îşi amintea matematicianul. Însă, din acest război infantil, tocmai el era cât pe aici să fie singurul înfrânt. Odată, nesătul de ghiduşii, a furat beţele unei colege, pe care le-a înlocuit cu nişte vreascuri adunate de pe jos. „Numai tu, derbedeule, puteai să faci pozna!“, a strigat spre el învăţătorul atunci când a văzut ce avea fiecare elev pe bancă. A primit încă o bătaie zdravănă, apoi învăţătorul l-a scos afară, dezbrăcat. Era mijlocul iernii.
Citeste mai mult: adevarul.ro