Orice carte care încearcă să facă mai bine cunoscută şi înţeleasă istoria unui popor, creaţia lui materială şi spirituală, străduinţele şi lupta lui pentru libertate şi progres este un mesaj de prietenie. O asemenea carte este Istoria poporului japonez de Goro Hani. Ea umple o lacună în literatura noastră şi răspunde interesului manifestat la noi de multă vreme pentru trecutul frământat şi căile de dezvoltare ale unuia dintre cele mai mari popoare ale Extremului Orient. Cartea lui Goro Hani se bucură de meritul şi superioritatea pe care orice analiză ştiinţifică, marxistă şi progresivă, le are faţă de lucrările istoriografiei de până acum. Ea se încadreaza în curectul de idei înaintate care, după cel de-al doilea război mondial, s-a afirmat cu atâta vigoare în Japonia. Autorul ei este un istoric cunoscut, specializat în problemele ţării sale din ultima sută de ani, următoare revoluţiei din 1868. Goro Hani este în acelaşi timp un militant activ pe tărâm social şi în miscarea mondială pentru pace. Goro Hani ia ca erou principal poporul, nu pe “împărat” sau pe “shogun”, figurile centrale ale istoriografiei japoneze până în 1945. Istoria suveranilor şi a clasei conducătoare cedează locul poporului, în veşnica sa mişcare şi luptă pentru libertate şi justitie socială. Semnificaţia cărţii care şi mai mult pusă în lumină dacă ţinem seama că istoriografia japoneză premarxistă constituie unul dintre cele mai tipice exemple de folosire a istoriei ca argument şi sursă de alimentare a militarismului şi ideologiei clasei dominante. Legendele după care împăraţii Japoniei se trag din zeiţa Soarelui, Amaterasu, născuta prin spălarea ochiului stâng al lui Izanaghi în mare şi din fratele său Suzanowo, născut din spălarea nasului lui Izanaghi, a fost până la mijlocul secolului nostru învăţată ca “probă pozitivă” a originii “divine” a Mikadoului. Această dogmă figura în primele cărţi din secolul al VIII-lea, care fixau tradiţia orală a Japoniei şi a rămas intangibilă secole de-a rândul, cu toate miturile şi fabulaţia lor. Samuraiului, luptătorul feudal, i s-a atribuit statutul de model suprem şi mereu actual al desăvârşirii japoneze. Vechea lui artă în mânuirea sabiei era înca aplicată pe prizonierii de război, în Pacific acum numai 50 de ani.
Cât de puternică era dominaţia tradiţiei şi a vechilor obiceiuri o arată faptul că, la 150 de ani după ce se mai putea citi in Geografia lui Buffier că, dacă “din cei mari se întâmplă vreunul a muri, de bunavoie unii din slugi sau din robi se omoară singuri pentru ca să slujească pe stăpânul său şi acolo”, practica sinuciderii rituale (harakiri) era încă în vigoare. Generalul Nogi, care a repurtat Victoria de la Port Arthur, s-a sinucis o dată cu moartea împăratului Meji în 1912. Poveatea celor 47 de ronini, samurai rătăcitori care iau legea în propriile mâini pentru a răzbuna piederea seniorului lor, a inspirat asasinatele politice ale secolului al XIX-lea. Iar sfârşitul ultimului regent din perioada Kamakura, care îşi face harakiri împreună cu 800 de luptători în 1333 pentru a nu cădea în mâna vrăjmaşului, a fost luat ca model de sacrificiu disperat de către mulţi soldaţi japonezi în ultimul război mondial. Dar suferinţele imense ale poporului japonez în acest război catastrofal şi prăbuşirea din 1945 au impus evidenţa falimentului trist al încercării de a căuta drumul spre glorie prin învierea tradiţiilor şi virtuţilor războinice ale samurailor. Îngropată astăzi într-un trecut de cruzime, sânge şi sacrificiu inutil, această imagine războinică a Japoniei a făcut loc tabloului luminos, atrăgător, de o valoare incomparabil superioară a Japoniei harnice, muncitoare şi constructive, ţara lanurilor rodnice şi a grădinilor înfloritoare, o ţară a orezului, a crizantemelor şi a poeziei. De-a lungul cărţii lui Goro Hani apare acest fir viu al tradiţiei de umanism şi aspiratii nobile ale poporului japonez în drumul său spre progres şi libertate.
Cartea lui Goro Hani prezintă mai întâi trăsăturile istoriografiei japoneze până în prezent şi dificultăţile întâmpinate de cercetător în reconsiderarea materialului documentar existent. Obstacolele se explică şi prin faptul că în Japonia numai după cel de-al doilea război mondial a început o activitate arheologică intensă, impiedicată anterior de numeroase tabuuri care apărau originea “divină” a familiei imperiale. Iată de ce începuturile poporului japonez şi structura societăţii sale în antichitate nu sunt până acum stabilite cu precizie. În afară de cultura neolitică Jomon, citată în capitolul al II-lea, care acoperă perioada 2500 i.e.n.-250 i.e.n., caracterizată de activităţi neagricole, olărie de mână, unelte de piatră sculptată, ar putea fi menţionată şi cultura neolitică Yayoi, cu o perioadă preistorică (aramă, bronz, începuturile diferenţierii de clasă), care se întinde până către anul 250 e.n. Unele săpături arheologice indică o stratificare socială şi politică între secolele al III-lea şi al VIII-lea. Pe coastele insulei Kyushu şi în câmpia Yamato, unde s-au găsit urmele primelor capitale, există morminte de pământ şi de piatră. Mormântul împăratului Nintoku de la sfârşitul secolului al IV-lea este unul dintre cele mai mari în genul său din lume. Peste 5.000 de oameni au trebuit să lucreze cel puţin un an pentru construirea lui. În aceste morminte se găsesc arme de fier, unelte, ornamente.
Cronica wei citată de autor, vorbeşte de japonezi ca de poporul Wa, cuprinzând anterior 100 de comunităţi. În secolul al III-lea, o treime din ele aveau relaţii cu China. Procesul de unificare al acestor comunităţi este indicat de cronica chineză amintită, după care Wa este “o ţară-regină” situată în Yamatai. Chiar dacă s-ar pune la îndoială invazia reginei Jingo în Coreea, relatată de Kojiki în prima jumătate a secolului al III-lea, prezenţa timpurie a soldaţilor japonezi în această ţară este confirmată de cronici chineze şi coreene. Faptul acesta a fost folosit la maximum de istoriografia japoneză, constituind laimotivul justificării pretenţiilor de mai târziu asupra Coreei. Prima parte a cărţii lui Goro Hani ar fi câştigat însă prin tratarea originilor religiei Shinto, cultul politeist japonez. În această doctrină, împăratul era marele preot, clanul imperial servea zeităţilor secundare. Sintoismul impunea deci o diferenţiere a muncilor pe clanuri (armurierii, de exemplu, ţineau de un plan separat). Dezbărat de exagerările şi funcţiunile ce-i erau atribuite de vechea istorigrafie, elementul religios constituie un instrument important de analiză socială, după cum procedase Engels în Originea familiei. Cartea lui Goro Hani ar fi câştigat ca informaţii şi limpezime aplicând această indicaţie a istoriografiei marxiste. Ezitările metodologice ale autorului explică o serie din contraindicaţiile care ne întâmpină în capitolul al II-lea. Pe bună dreptate, Goro Hani reproşează istoricilor japonezi mai vechi că au confundat sistemul uji-kabane cu orânduirea gentilică şi demonstrează că, deşi rămăşiţele gentilice nu fuseseră distruse în întregime, suntem în prezenţa unei societati sclavagiste. Dar mai departe el defineşte un sistem social în care sclavagismul se împletea cu iobăgia, sistem căruia îi putea aplica acelaşi capitol că sclavii reprezentau un numar redus în totalitatea populaţiei: caracterul orânduirii fiind acela dat de forma predominantă a relaţiilor de producţie, reiese că în perioada analizată ne aflăm, de fapt în feudalism.
Pe de altă parte, feudalismul nu este numai iobăgie pură, aşa cum consideră autorul. Nici în Europa distincţiile dintre orânduiri nu sunt nete, forme de sclavagism menţinându-se şi în societatea feudală, chiar şi în stadiul său evoluat. Asemenea consideraţii fiind deosebit de importante pentru periodizarea istoriei Japoniei. Unii istorici japonezi consideră că Japonia ar fi trăit formaţia sclavagistă până în secolele X-XI, când începe feudalismul, deci cu câteva secole mai târziu în China şi în Europa. Spre deosebire de aceştia, Goro Hani demonstrează rolul măsurilor Taika (marea reformă) din 646 în introducerea iobăgiei dupa modelul chinezi. De aceea el consideră că până în secolele X-XII Japonia se afla într-o perioadă de iobăgie semisclavagistă şi rezervă termenul de feudalism pentru perioada ulterioară. În capitolul al III-lea, în care este descrisă reforma Taika, cititorul ar fi fost mai bine ajutat să înţeleagă rolul acesteia daca autorul ar fi furnizat unele elemente suplimentare. Forma de organizare economică a Chinei pe care japonezii au vrut s-o adopte constă în împărţirea periodică a pământului, în locuri proporţionale cu mărimea familiilor, de către stat, care percepea o parte din veniturile ce rezultau din cultivarea orezului, precum şi taxe adiţionale de artizanat. Acest sistem presupunea întinderi mari de pământ cultivabil, cu lucrări de irigare, necesitând o conducre centrală şi un aparat birocratic imens. Spre deosebire de China, Japonia era însă o ţară muntoasă, cu comunicaţii proaste. Legăturile locale, ca solidaritatea de clan sau autonomia tradiţională, erau puternice. Dn fapt, niciodată nu s-a aplicat sistemul recrutărilor de administratori după merit, ca în China, ci după eminenţa familiei lor. Aceşti factori au determinat ca sistemul chinezesc, admirat de japonezi, să nu poata fi în întregime adoptat, deşi consecinţele reformei Taika, urmată de legiferările codului Taiho (702), au fost importante, atât prin dizolvarea proprietăţii de clan în favoarea creşterii puterii centrale, cât şi prin introducerea unor noi relaţii de producţie, pentru care societatea japoneză era pregătită.
Este de asemenea interesant de semnalat că dacă înainte de secolul al VIII-lea nu există în Japonia o capitală fixă, curtea mişcându-se de la un oraş la altul, creşterea puterii centrale duce la creşterea unei capitale, sub împărăteasa Gemmyo, în câmpia Yamato, la Nara (710). Era Nara este importantă pentru formarea culturii japoneze (atunci se alcătuieşte prima antologie de poezie). În aceasta eră, cu puternicele mănăstiri şi temple, sistemul militar, conform căruia fiecare al treilea om între 20 şi 60 de ani era chemat sub arme (un an la capitală şi trei la frontieră), trebuind să-şi asigure singur echipamentul şi hrana, a fost o sursa considerabilă a nemulţumirilor populare. Sub împăratul Kammu (781-806), capitala se muta la Kyoto. Începe perioada heiană, cu arta şi cultura sa şi cu dominanţa regenţilor, primii ani fiind din casa Fujiwara. Instituirea domeniilor shoen, sustrase sistemului central de taxe, subminează lent structura instituită de reformele anterioare, scad importanţa imperială şi autoritatea capitalei, mută centru de greutate dinspre curtea împăratului către marile familii nobiliare. Conflictele dintre acestea, luptele pentru supremaţie cu succese alternate între Minamoto şi Taira, duc la lupta de la Dan-no-mura (1185). Victoriosul Yoritomo Minamoto instaurează bakufu, “guvernul din cort” sau guvernul militar la Kamakura, luând titlul de shogun. De acum înainte şi până în 1867, acest titlu, uneori acela de taikun sau tycoon, va fi purtat vor ramâne simboluri neputincioase la Kyoto. Reformele lui Yoritomo s-au dovedit atât de efective în crearea unei puteri militare centrale, încât o sută de ani dupa aceea, sub regentii Hojo, Japonia respinge de două ori, în 1274 şi în 1281, invazia mongolo. Este un eveniment de covârşitoare importanţă în istoria Extremului Orient, pe care însa Goro Hani nu-l menţionează, cu toate implicaţiile pe care le are pentru dezvoltarea ulterioară a Japoniei.
După 1333, când ultimul Hojo dispare, urmează perioada shogunatului Ashikaga (sau Maromaki), care avea să dureze 250 de ani, caracterizaţi prin lupte aprige între armatele baronilor feudali şi ale mănăstirilor budiste, dar şi printr-un comerţ intens cu continentul şi cu ţările Asiei de sud-est. În această perioadă are loc dezvoltarea ca oraş liber a portului Sakai, eveniment semnificativ pentru gradul de dezvoltare a manufacturii şi negoţului, descris în capitolul al IV-lea al cărţii lui Goro Hani, unul dintre cele mai interesante ale cărţii.
În capitolul următor este descrisă lupta poporului în perioada unificării militare Japoniei sub Nobunaga, Hideyoshi şi în perioada Tokugawa, Japonia intră într-o fază a feudalismului centralizat, întemeiat de superiori şi a cultivării virtuţilor militare. Teama că această structură minuţios eleborată ar putea fi ameninţată de contactul cu ideile din afară a contribuit, fără îndoială, la izolarea in 1638. Descrierea sistemului însuşi ale feudalismului centralizat ar fi explicat, desigur, cititorului o serie de momente ale istoriei Japoniei din epoca unificării. Autorul trece însă peste această explicaţie, pentru a descrie în capitolul al VI-lea “reformele Meji”. A fost o reformă sau o revoluţie? Autorul utilizează ambii termeni. O analiză mai completă a decăderii clasei feudale o dată cu creşterea puterii economice şi a influenţei burgheziei ar fi dus negreşit la concluzia că nu numai “dezvoltarea revoluţiilor democratice… în alte ţări ale lumii… făceau necesară, într-o anumită masură, lichidarea relaţiilor feudale şi în Japonia”, ci că asemenea transformări radicale au la baza lor cauze economice şi sociale interne.
Se poate afirma că evenimentele din 1867-1868 au constituit o revoluţie, consacrând trecerea de la feudalism la capitalism în istoria Japoniei. Dar caracterul schimbărilor nu a fost complet. Desi instituţia shogunatului, simbol al puterii feudale, dispare, gradul de limitare a tuturor reformelor şi restaurarea puterii împăratului, spijinită de cercurile burghezo-moşieresti sunt caracteristice pentru această perioadă şi vor lăsa amprente puternice asupra dezvoltării Japoniei până în zilele noastre.
Capitolele urmatoare, care reprezintă mai mult de o jumătate din volumul cărţii, ne prezintă, cu o bogată documentaţie, fazele şi formele de luptă ale unei energice mişcări populare, care se străduia să determine un curs de democratizare a ţării şi să impiedice reinstaurarea formelor şi metodelor opresive. Această luptă descoperă un orizont nou faţă de lucrările care s-au ocupat numai cu “miracolul japonez”, cu rapidă ascensiune a Japoniei în mai puţin de 50 de ani la statutul de mare putere. Capitolul al X-lea face o amplă descriere a factorilor economici care stăteau la baza imperialismului japonez. Autorul scoate în relief contradicţia ce exista între acumularea uriaşă a capitalurilor şi stagnarea nivelului de trai al maselor populare. Teza suprapopulaţiei pusă în circulaţie pentru justificarea expansiunii japoneze în Asia este atât de direct, cât şi indirect infirmată în cuprinsul acestei cărţi, care arată că rădăcinile aventurilor războinice se află în capitalismul militarist cu elemente feudale, căutător de noi pieţe.
Războiul chino-japonez (1894-1895), care se termină cu anexarea Taiwanului, războiul ruso-japonez (1904-1905), care aduce consolidarea poziţiei în Manciuria, anexarea Coreii în 1910, ocuparea vechilor posesiuni germane în Extremul Orient şi Pacific după primul război mondial, urmate de faza a doua expansionistă începând cu ocuparea Manciuriei (1931) şi terminând cu cuceririle din cel de-al doilea război mondial, au fost fenomene care ţin toate, ca şi agresiunea internă, de natura şi de scopurile imperiului japonez. Represiunea împotriva tendinţelor liberale şi democratice, reînvierea treptată a tradiţiilor războinice ale samurailor, activitatea extremiştilor din societatea “Dragonului negru” au dus la fascizarea Japoniei. Cartea lui Goro Hani ne arată dimensiunile protestului popular, care, deşi înfrânt în această perioadă, a constituit premisele marii mişcări democratice de după cel de-al doilea război mondial. Regăsim în acest protest neabătut trăsăturile de tenacitate şi hotărâre care, împreună cu sensibilitatea arstistică ilustrată în operele lui Hokusai şi Utamaro, cu precizia şi meticulozitatea dovedită în ştiinţă şi tehnică de cercetatorii japonezi moderni, dau profilul veridic, pozitiv al acestui mare popor.
Astăzi, cartea lui Goro Hani ajută mai bine pe luptătorul pentru drepturi şi pentru pace din Japonia să înţealagă rădăcinile istorice ale acţiunilor sale şi să spună ca poeta Akiko Yosano, citată de autor: “Strămoşul tău nu e oşteanul încruntat / ci negustorul din Sakai”. Iar cititorul de la noi, conştient de rolul maselor populare în istorie, poate să dezvolte mai bine, prin lectura acestei cărţi, simpatia faţă de poporul japonez, pe care Milescu îl gasea “curajos” şi “cumpătat” la celalalt capăt al firului secular al cunoştiintelor noastre despre Japonia.
