„Fiecare este ceea ce rămîne din el după ce îi iei toate funcţiile“ – dialog cu Mihaela MIROIU

in Educational

A inițiat primele cursuri universitare de filozofie feministă și studiile de gen în România. S-a ocupat de tema eticii universitare. Este profesoară la Școala Națională de Studii Politice și Administrative, a ținut cursuri și conferințe la Oxford, Indiana University și altele. Am invitat-o pe Mihaela Miroiu la un dialog despre probleme de etică universitară, pornind de la o temă actuală.

Camera Deputaților a votat recent posibilitatea ca plagiatorii să poată renunța la titlul de doctor. Cum vi se pare?

Cam așa: Maricica dă teză la chimie, ia 1 pentru că a fost prinsă copiind și-i spune profesoarei de chimie că vrea să renunțe la teză. Doctoratul nu e un titlu onorific, ci e o formă de studii. În momentul în care m-am înrolat într-o formă de studii și am dus-o la capăt înseamnă că am o diplomă de licență, sau master, sau bacalaureat. Asta este o cutie a Pandorei. Cineva ar putea să renunțe la bacalaureat sau la licență – la oricare dintre formele de studii. Noi putem, de fapt, să renunțăm la titluri onorifice. De pildă, dacă acești plagiatori ar fi fost – și nu m-ar mira! – și doctori honoris causa ai unor universități, din rațiuni de moralitate sau de incompatibilitate ar fi putut să renunțe la titlu. Era un gest de natură morală. E vorba de titluri onorifice, nu de studii. Nu văd cum ai putea renunța la o diplomă pe care nu ți-ai dat‑o tu. Dacă-i așa, poți renunța la orice notă și la orice teză. Povestea aceasta mi se pare incredibilă. E o aberație care nu se poate întîmpla decît în țări bananiere; mă rog, în țări corcodușiere. Mă refer la un anumit tip de societate care acceptă să funcționeze fugind de o competiție onestă și de tot ceea ce se cheamă judecată meritocratică.

Deocamdată nu e lege, urmează să treacă și prin Senat. Și dacă devine lege?

Lucrurile sînt chiar mai grave de-atît. Există, ca tendință de legiferare, scoaterea din uz a Consiliului Național de Atestare a Titlurilor Universitare, care e un organism neutru. Părerea mea este că respectabilitatea unei universități înseamnă să aplice etica universitară, nu să nu aibă cazuri de plagiat, pentru că acestea pot apărea oriunde. Important e ce faci cînd ai asemenea cazuri. Dar cînd este scoasă din uz orice comisie neutră și se stabilește că problemele sînt rezolvate exclusiv în cadrul universității, inclusiv cînd este vorba despre plagiat, atunci povestea e judecată de niște profesori de la școala doctorală, care eventual au făcut parte din comisiile de doctorat. Există o cultură instituțională de acoperire a plagiatului. Iar uneori nu este o problemă de intenție: „Eu vreau să fur intelectual“. Există universități în care deprinderile de cercetare academică nu sînt formate, nu fac parte din curriculum. Și atunci, unii fac o chestiune mai onestă – o sumă de conspecte în care citează, pe care le adună unul lîngă altul, și fac o teză onestă, dar foarte proastă. Alții nici măcar cultura onestității nu o au. Abia după aceea începem să vorbim despre cultura cercetării.

A fost o adevărată „modă“ a doctoratelor în ultimii ani, s-au acordat foarte multe titluri. Cum vă explicați asta?

Dacă, de exemplu, doctoratul este o formă prescurtată de a ajunge în magistratură fără să dai examene, atunci faci un doctorat, mai ales dacă poți să-l faci comod, aranjat, domestic, fără să-ți bați capul. Dacă este o formă prin care poți ajunge într‑un grad medical avansat sau de echivalare cu examenul de rezidențiat, faci un doctorat. Dacă gradul de general depinde fie de merite militare în teatrele de operațiuni, fie de doctorat, calea incomparabil mai puțin riscantă este doctoratul. Nu pot să înțeleg de ce sînt condiționate de existența doctoratului profesii sau avansări care n-au nici o legătură cu cercetarea. Pentru că asta este o ispită de fraudă în sine. Primul lucru pe care l-aș face, ca decizie politică, ar fi să dispară condiționarea. Doctoratul este o condiție pentru a lucra în cercetarea științifică (și aici includ și știința cercetării în domeniul culturii) și în învățămîntul superior. Cu excepția acestor situații, nu ai de ce pune doctoratul drept criteriu de avansare, de promovare, de acceptare într‑un post. În momentul în care îmi dispare ispita doctoratului, s-ar putea să nu-l mai vreau.

Primarii și politicienii nu sînt nici militari, nici medici și nu aveau nevoie de doctorat pentru „avansare“…

Asta seamănă cu „Eu am o familie formată din trei membri și-mi fac o casă de o mie de metri pătrați, știind că propriul meu copil nu va sta cu mine; de ce-mi mai fac casa?“ Pentru că am un ego nesatis­făcut de alte lucruri, sînt foarte gol dacă rămîn cu mine însumi și atunci trebuie să umplu acest gol cu ceva. Am poate o neliniște „metafizică“, simt că în mine lipsește în mod fundamental ceva. Pe scurt: fiecare dintre noi este ceea ce rămîne din el după ce-i iei toate funcțiile. Sînt oameni care fără funcții ori titluri se simt nimic, zero. Oamenii ăștia vor să compenseze cumva acest nimic. Una dintre formele de compensare este să ai multe titluri universitare. De pildă, Florentin Pandele, primarul din Voluntari, în cinci ani și-a făcut o licență, două masterate și două doctorate. E spectaculos. Dacă lucrurile astea ar fi fost reale, eu mă înclinam și nici nu aș fi putut îndrăzni să stau de vorbă cu o persoană cu gradul de genialitate și cu o capacitate de muncă de un asemenea tip. Pe de altă parte, multe se leagă de faptul că la noi aparatul de securitate este supradimensionat. Am impresia că am pompat mult prea mult în rețeaua asta de supraveghere în care mijloacele devin scopuri și scopurile dispar. Sîntem, ca orice țară europeană, amenințați de diverse probleme de securitate. Dar în ce constă amenințarea într-o universitate sau într-un spital sau într-o firmă care nu produce armament? De ce sînt atît de răspîndiți oamenii care trebuie să ne supravegheze? În aceste condiții ei nu pot să facă performanță ca lumea în domeniul lor și atunci vor titluri în celălalt domeniu. Am senzația că sîntem un fel de hălcuțe de carne, intestine, mușchi care nu mai știu să se așeze pe o coloană vertebrală.

Ați spus că important este ce faci cu plagiatele. Universitatea din București, de exemplu, a avut, din 2012 încoace, o poziție clară și consecventă pe această temă. Dar a fost cam singură. De ce mediul academic a reacționat slab?

Am un exemplu și mai trist, o dezamăgire personală. La un moment dat, Emilia Șercan a inițiat o scrisoare de protest, cînd propunerea votată acum de Camera Deputaților a fost făcută la Ministerul Educației (dar Adrian Curaj a retras‑o). A făcut un text de protest, am ajutat-o să-l redacteze și amîndouă am circulat textul prin toate universiățile, la toți colegii, pe Facebook ș.a.m.d. După cîteva zile, am avut doar 84 de semnături, dintre care 48 erau ale colegilor români care predau la universități străine. Mi-a căzut cerul în cap. Nu era totuși ceva neașteptat. În 2005, cînd am făcut o cercetare despre etica în universități, una dintre cerințe a fost „dați o ordine ierarhică a celor mai grave probleme din mediul universitar“. Plagiatul apărea ca recunoscut de 68% din colegi (universitari, studenți, masteranzi, doctoranzi). Dar ierarhia rezultată în urma studiului a pus plagiatul pe locul 7. Pe locul 1 era favoritismul, pe locul 2 era hărțuirea sexuală. În mediul universitar, așadar, plagiatul apărea ca un păcat „micuț“. Recunoști că e cel mai frecvent, dar nu îi dai importanță. Acela a fost momentul cînd m-am întrebat dacă nu cumva discutăm despre ceva mult mai grav, adică o cultură a toleranței mari față de această chestiune. Cred că da. Lumea se complace în asta. De ce? Pentru că în majoritatea cazurilor cei mai vulnerabili sînt cei tineri – asistenții, lectorii. Doctoranzii au citit lucrările profesorilor lor și unii dintre ei au descoperit plagiatele citind, știu că asta se întîmplă. Dar domnul profesor i-a luat în proiecte și nu mai sînt muritori de foame, au o carieră onorabilă, așa că nu spun nimic. Poți să zici: da, se poate trăi și așa. Dar faci praf viitorul absolvenților de universitate și al posesorilor de diplome de doctorat din România pe piața muncii globale. Dacă universitatea ta are un prestigiu atît de jos din rațiuni de etică universitară și îți e jenă că ai absolvit-o, care va fi credibilitatea unui om în fața unei comisii de evaluare cînd pleacă cu această povară în spate, cu suspiciunea că s-ar putea să fi plagiat? Camera Deputaților a votat ca viitorii doctori din universitățile românești să nu mai facă doi bani în competiția europeană și internațională. Asta n-are de-a face cu siguranța națională? Cînd îți decredibilizezi crema cremei, cea care ar trebui să fie emblematică pentru nivelul pînă la care se dezvoltă o populație, și faci din ea nimic, atunci distrugi viitorul intelectual al României și transformi țara asta într-una ale cărei competențe sînt recunoscute la nivel manual, corporal, în nici un caz la nivelul științei avansate.

În anii ’90 ați inițiat în România (foarte bramburită pe atunci) cursurile universitare de filozofie feministă și studiile de gen. Cum a fost?

Profesorul Mircea Flonta – unul dintre stîlpii aceia fundamentali lîngă care ți-e rușine să trișezi, cînd ești în mediul academic – îmi spunea, sfătos: „Mihaelă dragă, feminismul și ecologia sînt pentru țări civilizate. Cum vrei tu să introduci lucrurile astea aici?“ A existat rezistența unor oameni foarte bine intenționați care spuneau „e prea devreme“. Au existat oameni care făceau o confuzie îngrozitoare între feminism și egalitarismul de tip comunist. Filozofia este următoarea, după teologie, ca rezistență la feminism. Eu, fiind un om care coexistă cu filozofia din clasa a VIII-a, și am studiat filozofia și mi-am dat doctoratul în filozofie, am avut o frustrare foarte mare. Nici un autor din bibliografia mea de filozofie nu era femeie. Și pînă și profesorii care mă respectau foarte mult îmi spuneau, mai ales că mă căsătorisem în facultate cu colegul meu de bancă, că o să fiu o dactilografă minunată pentru manuscrisele soțului sau o să-i pot face conspecte foarte bune. Adică „el va fi un filozof, iar tu vei fi asistenta de cercetare a filozofului, pentru că ești totuși inteligentă“. Pe atunci, nu știam să-mi numesc frustrarea asta. Cum să-i contrazic? Nu aveam argumente. Mi s-a părut fie că eu exagerez cu pretențiile mele, iar oamenii ăia aveau dreptate, fie că eu am greșit drumul: dacă voiam să fiu creativă, trebuia să merg în alt domeniu. Asta a fost pînă în 1991, cînd am început să citesc serios filozofie feministă și cînd mi s-a deschis o lume. Nu am avut cum să citesc filozofie feministă de la apariția acesteia, pentru că pe atunci în Facultatea de Filozofie puteai citi în mod excepțional filozofia științei, logică, dar nu filozofie politică ori etică. Am terminat facultatea și comunismul fiind convinsă că Simone de Beauvoir a fost doar romancieră. Se traduseseră romanele ei, dar Al doilea sex, carte fundamentală pentru feminismul european, nici vorbă să se traducă. Din John Stuart Mill s-au tradus lucrările de logică, dar nu și Despre libertate sau Aservirea femeilor. S-a tradus Logica cercetării a lui Karl Popper, dar nu și Societatea deschisă și dușmanii ei. Noi aveam o cultură foarte contemporană în zona filozofiei analitice – și îi mulțumesc în primul rînd profesorului Flonta pentru asta –, dar dacă mergeam înspre filozofia socială, oricare ar fi fost ea, începea nimicul. M-am trezit în fața unui continent care pentru mine a apărut în 1991, cînd el deja avea cîteva decenii substanțiale în spate.

Și dacă, totuși, se legiferează renunțarea benevolă la titlul de doctor?…

Pot să spun ceva mai puțin academic și gingaș? Asta e nemernicie. E o josnicie inimaginabilă să-ți bați joc de viitorul propriilor tăi cetățeni. Îmi crapă obrazul de rușine că unii dintre oamenii care au inițiat legea asta sînt profesori universitari, fac parte din breasla mea.

Foto: David Muntean