Elena Udrea şi Alina Bica, cele două „fugitive” în America Centrală, pot fi extrădate şi în lipsa unui tratat bilateral cu România, în baza unei convenţii internaţionale la care Costa Rica este parte. În temeiul aceleiaşi convenţii, Costa Rica s-a angajat să nu acorde azil politic celor acuzaţi de corupţie. Nici Radu Mazăre, fugit în Madagascar, nu are o perspectivă juridică mai bună.
Mai mulţi politicieni şi oficiali români acuzaţi de corupţie au părăsit ţara şi au ales, ca loc de refugiu, tări exotice cu care România nu are tratate bilaterale de extrădare, ca formă de protecţie în cazul în care vor fi condamnaţi. Astfel, Elena Udrea şi Alina Bica au decis să se stabilească în Costa Rica, iar Radu Mazăre în Madagascar. Toţi trei au depus şi cereri de a obţine statut de refugiat politic, ca o măsură suplimentară împotriva extrădării.
Ceea ce toţi trei par să fi omis este că extrădarea de către ţările gazdă se poate face nu doar în baza unor tratate bilaterale încheiate cu România, ci şi în baza unor conveţii internaţionale semnate atât de România, cât şi de ţările în care s-au refugiat. Un asemenea document este Convenţia Naţiunilor Unite împotriva Corupţiei, adoptată de ONU la New York, pe 31 octombrie 2003. I se mai spune Convenţia de la Merida, după locul în care a fost depusă spre a fi semnată de statele care au dorit să adere, oraşul mexican Merida. România, Costa Rica şi Madagascar, membri deplini ai Convenţiei Convenţia ONU împotriva corupţiei este singurul instrument juridic la nivel global de luptă împotriva corupţiei, obligatoriu pentru statele semnatare.
Convenţia încadrează ca fiind acte de corupţie următoarele fapte: darea şi luarea de mită (atât în sectorul public, cât şi în sectorul privat), deturnarea de fonduri publice, traficul de influenţă, abuzul în funcţie, îmbogăţirea ilicită, spălarea de bani, tăinuirea şi obstrucţionarea justiţiei. Instituţia care gestionează şi monitorizează implementarea Convenţiei este Biroul ONU pentru Droguri şi Criminalitate (UNODC), cu sediul la Viena. Până acum, Convenţia reuneşte 140 de state membre, care au semnat şi ratificat documentul, la care se adaugă alte 43 de state în diverse stadii de aderare. România a semnat această convenţie pe 9 decembrie 2003 şi a ratificat-o pe 2 noiembrie 2004. Costa Rica a semnat-o pe 10 decembrie 2003 şi a ratificat-o pe 21 martie 2007.
Iar Madagascar a semnat-o pe 10 decembrie 2003 şi a ratificat-o pe 22 septembrie 2004. Prin urmare, toate cele trei ţări sunt membri deplini ai Convenţiei. Convenţia ţine loc de tratat bilateral pentru extrădare Un capitol consistent din textul Convenţiei, Articolul 44, regementează problematica şi procedura privind extrădarea celor suspectaţi de corupţie, care părăsesc o ţară semnatară a Convenţiei şi se stabilesc într-o altă ţară semnatară. Relevant pentru cazurile fugarilor români este punctul 5 al acestui articol, care spune aşa: „Dacă un stat parte, care condiţionează extrădarea de existenţa unui tratat, primeşte o cerere de extrădare de la un stat parte cu care nu a încheiat un asemenea tratat, acesta poate considera prezenta convenţie ca temei legal de extrădare pentru infracţiunile la care se aplică prezentul articol”. Cu alte cuvinte, ţările semnatare care, potrivit dreptului lor intern, fac extrădări doar în baza unor tratate reciproce de extrădare pot acorda extrădarea şi în lipsa acestor tratate, doar în baza Convenţiei de la Merida, dar numai în cazul persoanelor acuzate sau condamnate pentru corupţie.
Continuarea articolului pe adevarul.ro
