Oricine se poate inspira din regulile de bază ale educației pentru copiii tibetani. Cel mai important este să nu folosești pedeapsa fizică şi umilinţa psihică. Unul dintre motivele pentru care unii părinţi pedepsesc copiii sau îi bat este pentru că ei nu pot riposta.
Vârsta până la 5 ani.
Copilul ar trebui să fie tratat cu o deosebită atenție, să nu i se interzică nimic, doar să i se distragă atenţia. Atunci când face un lucru periculos, aplică tactica mimicii supărate şi speriate. El va înţelege imediat acest limbaj. În perioada de până la 5ani, micuţul este curios de mediul înconjurător. Nu deține șirul logic al faptelor sale. De exemplu, dacă copilul a stricat un obiect scump, el nu ştie valoarea lui materială şi nici cât ai muncit pentru a-l putea cumpăra. Pedeapsa pentru fapta sa o va înțelege ca pe o demonstraţie de forţă și, în acest fel, nu va învăţa să nu mai spargă farfuriile, ci să se supună celui care îi este superior.
Vârsta 5-10 ani.
Copilul trebuie pus în faţa sarcinilor şi pe care trebuie neapărat să le execute. Poţi să-l pedepseşti pentru neascultare (dar nu fizic). În acest interval, intelectul se dezvoltă. El trebuie să fie capabil să anticipeze reacţiile oamenilor la acţiunile sale, să cultive o atitudine pozitivă faţă sine şi să evite treptat orice manifestare negativă. Nu te teme să-i dezvolţi cunoştinţele, pentru că se află la momentul oportun să înveţe cât mai mult.
Vârsta 10-15 ani.
Trebuie să te comporţi cu el aproape pe picior de egalitate, pentru că oricum părinţii sunt cei care au o experienţă de viaţă mai mare şi au dobândit cunoştinţe mai multe. Implică-l în soluționarea problemelor de fiecare dată când acestea apar şi dezvoltă-i simţul independenţei. Impune-i tactic punctul tău de vedere prin discuţii, sfaturi şi consiliere. Dacă este ceva care nu îţi place ceva, atunci ajută-l să conștientizeze consecinţele negative care pot apărea, dar să nu îi interzici nimic fără explicaţii pentru că în acest interval se dezvoltă gândirea independentă faţă de ce se întâmpă în viața lui.
Vârsta mai mare de 15 ani.
Asigură-i respectul tău! Este prea târziu să educi copilul la această vârstă; nu poți face altceva decât să vezi dacă ai aplicat bine regulile de educare pe copilul tău.
Schimbă-ți strategia de comportament pe care o au alți părinți, ajutându-ți copilul să devină un matur responsabil și permite-i să ia decizii în mod cât mai independent; iar datoria ta să fie acceptarea acestor decizii, chiar dacă ele nu sunt în ton cu viziunea ta asupra lumii. Oferă-i libertate și interesează-te activ de ce face unele alegeri, pentru a-l înțelege și cunoaște mai profund.
Definește limitele sprijinului material, dar susține-l necondiționat. Cu alte cuvinte, lasă-l să înțeleagă că după vârsta maturității, nu va mai beneficia la fel ușor ca atunci când era copil de ajutor financiar din partea ta. Poți chiar să-l încurajezi la vârsta de 14-15 ani să câștige bani de buzunar prin joburi part-time.
Învață-l să nu risipească, să își cunoască prioritățile și nevoile, să dispună de venitul său propriu și să-l înmulțească. Orice bărbat este interesat de subiectul finanțelor deoarece îi definește și statutul social.
Înfruntă-ți frica în fața leneviei lui. Părinții trebuie să înțeleagă: „Chiar dacă nu faci nimic, faci oricum ceva”. Lenea influențează viața celui care a optat pentru ea într-un mod negativ și va avea de suferit până va renunța la ea. Copilul tău trebuie să conștientizeze că viața lui va depinde doar de el. Oferă-i ocazia să cadă, să înțeleagă greșeala și să se îndrepte. O experiență amară este cea mai bună lecție și va alege în consecință ceea ce-l va face fericit. Fiecare dintre noi are dreptul la greșeală, și prinvându-l de acest drept – nu îi oferi experiența de viață.
Respectă-i libertățile individuale și implică-te în viața fiului numai la solicitarea lui. Vei fi pregătit pentru momentul când vei deveni o figură secundară pentru el și indicațiile tale nu îi vor mai influența alegerile. Nu te îngrijora, este un lucru absolut firesc. Oricum vei fi martora schimbărilor radicale din viața lui și vei avea un rol semnificativ în soluționarea problemelor primordiale.
Dacă copilul este inhibat în prima etapă, interesul de viaţă, vitalitatea şi inteligenţa vor fi suprimate. Va înțelege că trebuie să se supună manifestărilor brutale. Astfel, va deveni o victimă a ticăloşilor cu care se poate intersecta de-a lungul vieții. Dacă vei continua să îl „dădăcești” şi după vârsta de cinci ani, va creşte un infantil, nu va înţelege rostul muncii şi nu va cunoaște trăirile sufleteşti.
Dacă îl vei trata ca pe un micuţ şi după 10 ani, atunci el va fi mereu nesigur pe sine. Va deveni dependent de cei din jur, de prietenii săi care par sau sunt independenţi și, astfel poate fi influențat negativ de către ei. Dacă nu îi arăți respect copilului tău după 15 ani, atunci el nu va uita acest lucru şi va pleca cu prima ocazie de lângă tine.
Încă de la primii paşi pe care îi face, copilul caută independenţă, explorând tot mediul accesibil de la înălţimea lui. Imită tot ce vede în familia sa, iar asta este motiv de îngrijorare pentru mame, având tendinţa de a deveni supraprotectoare. Sunt încântate să îi vadă descurcându-se singuri în toate acțiunile lor, dar ar vrea, în acelaşi timp, să îi ţină mereu aproape de ele. Vor să aibă copii independenţi, dar se tem ca nu cumva independent să devină sinonim cu rebel sau neascultător.
Atunci când un copil se poate îmbrăca fără ajutor, îşi poate pregăti ghiozdanul şi temele singur, care își face singur relații cu alţi copii sau adulţi, este un copil conştient de propria valoare, de importanța sa și este sigur, în acelaşi timp, că se poate baza pe sprijinul necondiţionat din partea familiei.
În special, pentru mame este foarte greu să își lăse copiii să acţioneze singuri în diferite contexte. De multe ori apar certuri între soţi pe tema “copilului sufocat”, nu-i aşa? Putem observa adesea mame care, chiar şi la locul de joacă, fac totul în locul copilului lor, îi urmăresc pas cu pas, chiar se împrietenesc cu alți copii cu care fiul lor ar trebui să o facă. Cu o astfel de atitudine, nu îl ajutăm pe cel mic, ci îi putem diminua treptat încrederea în propria persoană. Mai târziu, după ce copilul va creşte, mama va fi cea care va suporta consecințele.
