Principalul mijloc de reglementare a preţurilor şi circulaţiei mărfurilor într-o economie de piaţă este însăşi piaţa. Aceasta reprezintă locul unde se întâlnesc cererea şi oferta, raport în funcţie de care se proiectează viitoarele acţiuni ale producătorilor şi se reglementează preţurile. Organizarea activităţilor economice în jurul principiilor de funcţionare ale pieţei reprezintă o garanţie a dezvoltării unor entităţi economice autonome capabile să participe independent la susţinerea acestui sistem. Slăbiciunile actuale datorate unei pieţe restrânse şi neorganizate permit acţiuni speculative în care se acţionează direct asupra preţurilor fără a se reinvesti profitul obţinut în producţie şi tehnologie.
Încercările de organizare a unei pieţe de gros au eşuat, iar producţia agricolă este furnizată haotic spre beneficiari, de cele mai multe ori prin intermediul speculanţilor care obţin un profit mai ridicat decât producătorii. Pentru a se reglementa reporturile de piaţă în anul 1993 a fost demarat un proiect destinat înfiinţării unei pieţe de gros în România. Finanţarea a fost asigurată de BERD, cadrul legislativ a fost asigurat prin H.G. nr. 624/1993, iar consultanţa de specialitate a fost asigurată de Agriculture and Food Consultants International din Germania. Structura a cuprins şase centre de colectare a produselor agricole la care se adaugă şi piaţa de gros centrală din Bucureşti. Din cele şase centre de colectare regionale mai funcţionează doar unul, în localitatea Vidra jud. Ilfov, iar alte două funcţionează parţial: Brezoaiele, jud. Dâmboviţa şi Giurgiu. Celelalte nu au funcţionat niciodată sau şi-au încetat activitatea. Raportând eforturile depuse în acest sens cu ponderea pe care agricultura o deţine în România se constată acoperirea insuficientă cu centre care să sprijine agricultorii în desfacerea produselor. Potenţialul de creştere a producţiei şi, implicit, a veniturilor este dependentă de absorbția produselor pe pieţele de profil. O absorbţie insuficientă a produselor româneşti pe piaţă forţează micile exploataţii agricole să producă doar atât cât pot vinde fără să exploateze la maxim potenţialul agricol oferit de zonă.
Reformarea sistemelor de producţie agricole este dependentă de importanţa pe care producătorii o capătă pe pieţele de desfacere. Plasarea acestora pe orbita intereselor de grup şi a acţiunilor destabilizatoare prin care se obţine profit din acţiuni speculative şi nu prin investiţii în producţie, va avea ca rezultat menţinerea preţurilor de desfacere la un nivel ridicat şi de păstrare a preţurilor de achiziţie de la producători la un nivel scăzut, blocând implementarea unor strategii specifice economiei de piaţă. Între ideile privitoare la dezvoltarea exploataţiilor agricole şi situaţia reală din teritoriu există o mare discrepanţă, iar ideile cu privire la ce ar trebui făcut nu sunt completate de idei despre cum ar trebui făcut.
Menţinerea gospodăriilor agricole la o producţie orientată spre autoconsum se datorează în mare măsură lipsei oportunităţilor necesare pentru desfacerea profitabilă a produselor pe pieţele de profil. Translatarea centrului de greutate spre activităţi antreprenoriale productive se va produce în momentul în care profitul obţinut din producţie îl va depăşi pe cel datorat acţiunilor speculative. Programele de sprijinire a agricultorilor sunt lipsite de substanţă datorită conservării unor sisteme de producţie diferite: cel antreprenorial şi cel al gospodăriilor ţărăneşti. Obiectivele care justifică existenţa fermei sau gospodăriei sunt diferite, iar sprijinul financiar se pierde din lipsa unei strategii unitare. Diferenţele dintre agricultura românească şi cele europene se regăsesc în planul productivităţii şi al eficienţei. Implementarea măsurilor de sprijinire a producţiei agricole este facilitată de organizarea fermelor din ţările occidentale, care funcţionează ca unităţi strict economice. Încărcătura socială a gospodăriilor româneşti reduce semnificativ orientarea spre productivitate şi dezvoltare economică reţinând o componentă esenţială a caracterului tradiţional.
Problemele semnalate nu reprezintă întreaga problematică specifică mediului rural, ci numai o faţetă a stării de fapt reale. Soluţionarea acestor probleme se plasează în planul acţiunii interdisciplinare. Analiza istoriei recente a României relevă nevoia de a implica un număr mare de specialişti, proveniţi din ştiinţe diferite, pentru a se evita erorile acţiunii fragmentare ce nu acoperă decât o arie restrânsă de competenţă. Sociologia rurală face parte dintre ştiinţele care pot oferi soluţii pentru revigorarea socială şi economică a satului românesc. Metodele de descriere, analiză şi predicţie specifice sociologiei rurale transformă această ştiinţă într-un demers obligatoriu în planul reformei sociale.
