Primii cezari se bucură de o reputaţie defăimătoare la a cărei acreditare au contribuit sute de opere româneşti sau de film, de la “Quo Vadis” de Mervyn Le Roy, până la “Caligula” lui Tino Brass.
Legenda creată în jurul acestor persoane se bazează pe două idei: cezarii erau în majoritate nişte demenţi periculoşi şi aveau cu toţii o excesivă înclinaţie spre sexualitate.
Adepţii lui Auguste Comte s-au străduit să demonstreze că excesul de autoritate şi devierile sexuale ale cezarilor din primul secol au cauze naturale, datorându-se în mod esenţial puterii nelimitate cu care erau investiţi. “Din acest motiv, scria încă din 1841 Franz de Champigny, aceste stranii naturi imperiale, aceşti oameni care după ce au guvernat dacă nu cu virtute, cel puţin cu prudenţă, au fost dintr-o dată pervertiţi sau impinşi spre nebunia puterii: Nero şi Caligula. Astfel, au rezultat aceşti monştri ai vărsării de sânge şi ai nebuniei: Domiţian, Commode, Eligabal. Aşezaţi prea sus, au fost cuprinşi de ameţeala înălţimilor, au început să li se zăpăcească minţile. Creierul nu le-a rezistat la acest amestec de excitaţie şi teroare”.
Această teorie a “puterii care conduce la nebunie” a fost folosită de-a lungul secolului al XIX-lea şi numeroase lucrări scrise sub influenţa profesorului în medicina legală Lacassagne au creat şi au folosit chiar termenul de “cezarită” pentru a desemna nebunia puterii care i-a atins pe aceşti oameni.
Contestând aceasta teorie, unii cercetători au încercat de atunci să-i reabiliteze pe primii cezari. George Roux îl absolva total pe Nero – negând în bloc vechile afirmaţii ale lui Michel Cazenave şi ale lui Roland Auguet – autorul controversatei lucrări Împăraţii nebuni.
Studiul obiceiurilor amoroase ale cezarilor trebuie să ţina cont de numeroase date: sociologice, arheologice, etice şi religioase. Un exemplu frapant, în acest sens, îl constituie o particularitate sexuală a lui Nero, a cărei ciudăţenie este subliniată de Suetonius, Dio Cassius şi Aureliu Victor. El îşi prostitua pudoarea, scrie Suetonius, în aşa grad, incât, după ce-şi mânjea în întregime corpul, inventase un joc nou: îmbrăcat într-o piele de fiară sălbatică se repezea, dintr-o cuşcă, asupra părţilor sexuale ale bărbaţilor şi femeilor legaţi de un stâlp. După ce lega tineri şi tinere goi puşcă de un stalp, spune Dio Cassius, el se acoperea cu o piele de fiară şi se arunca asupra lor, asaltându-i în genul brutelor. Aceasta era josnicia lui Nero.
Pentru Regis Martin, Nero se îmbrăca în piele de leu, dar în alt context şi pentru cu totul alt scop: “Mai întâi, totul – stâlpii, cuşca, pielea fiarei sălbatice, brusca lui irupere – este organizat ca într-un ritual corespunzător unui ceremonial inţiatic”.
Cizak, în Nero al său, considera că ar fi putut să fie un ritual mistic, poate acela al iniţierii la rangul mitic al leului. Se ştia sigur că fiul Agrippinei dădea multă atenţie ritualurilor orientale şi, după Plinius, regele Armeniei, Tiridate, îl iniţiase în anul 66, în ritualurile magice ale cultului lui Ataganis. Iniţierea mitrică (de la numele zeului Soarelui – Mithra), avea 7 grade, fiecare coespunzând unui astru. Aşadar, este foarte probabil că istoricii au confundat aceste comportamente ciudate cu depravarea, ascunzând mai mult sau mai puţin voit aspectul mistic al iniţierii în secretele cultului.
Şi atitudinea Messalinei, explică Regis Martin, trebuie reconsiderată pentru că şi ea este calificată drept nimfomană prin definiţie, Această reputaţie îndoielnică se datorează, în cea mai mare parte, lui Plinius cel Bătrân, care pretindea că ea rivaliza cu cea mai populară prostituată din Roma, executând douăzeci şi cinci de acte sexuale, într-o singură zi. Juvenal, într-una din celebrele sale satire, menţiona urmatoarele în legătură cu ea: “În timpul nopţii, prostituata imperiala ieşea însoţită doar de o singură slujnică …, ea intra în sufocantul lupanar cu perdele uzate, unde avea o camera rezervată, pe uşa căreia o inscripţie o desemna sub pseudonimul de Lysica. Acolo se prostitua cu sânii acoperiţi cu o plasă de aur şi-şi expunea pântecele gol. Când proxenetul şi-a concediat pensionarele, ea a plecat tristă. Dezgustătoare, hidoasă, cu obrajii înnegriţi de fumul lămpii cu ulei de rapiţă ce lumina anemic încăperea, ea aducea în patul imperial miasmele lupanarului”.
Aceste poveşti sunt adevărate bârfe, afirma Regis Martin. “Sunt de acord că era o persoană superficială. Nu zic că i se suise la cap puterea, dar, cu siguranţă că viaţa de la palat o ameţise de-a binelea. Mai mult ca sigur că este posibil să fi găsit o femeie cu moravuri uşoare, dar amanţii ei aparţineau fără doar şi poate înaltei aristrocraţii. Se pare că, într-adevăr, îl ducea de nas pe bătrânul ei soţ. Claudius era foarte influenţabil şi fricos, iar tânăra împărăteasă se credea îndreptăţită să depăşească limitele suportabilului. Aşa se explică şi căsătoria în timpul unei vacanţe în lipsa soţului ei, cu cavalerul Caius Silius. Nu ştiu dacă era vorba doar de o banală fantezie amoroasă sau dacă făcea parte dintr-un cadru religios”.
Iar despre povestea cu lupanarul, explica Regis Martin, este o versiune deformată a întâmplărilor şi păţaniilor conjugale ale lui Claudius care au constituit un motiv de râs şi batjocură multă vreme pentru plebe. N-ar fi imposibil ca o prostituată să se fi deghizat în Messalina şi zvonurile să fi influenţat opinia publică, sfârşind prin a crede în această fabulaţie absolut incredibilă având în vedere cât era de păzit palatul imperial. La această mai trebuiesc adăugate şi riscurile la care s-ar fi supus rătăcind singură prin cartierele rău famate ale oraşului. Nero însuşi, când se încumeta să treacă prin locurile rău famate din cartierul podului Milvius, se întorcea cu faţa acoperită de hematoame.
În ceea ce-l priveşte pe împăratul Caligula, era sănătos la minte şi conduita sa se explică în mod logic, dacă admitem că fiul lui Germanicus căuta să se razbune pe senatorii care-i umiliseră familia. Era o răzbunare programată, pe undeva în genul lui Monte Cristo. Caligula era psihopat, dar în sensul german al cuvântului, adică avea o dereglare de comportament şi a sentimentelor. Asta nu înseamnă că era nebun. Caligula avea momente în care nu era deloc rupt de realitate, luând hotărâri absolut onorabile.
Era literalmente obsedat de imaginea potenţialilor lagizi, fascinant de concepţia faraonică despre putere. El ajunsese la putere, ca şi faraonii, la vârsta de 25 de ani, favorizase cultul lui Isis, manifestase simpatie faţă de egipteni. Relaţiile incestuoase pe care le are cu cele trei surori ale sale nu sunt flecăreală; ele corespundeau însă obiceiurilor dinastice egiptene şi lagide. Caligula este, printre altele, strănepotul lui Marc Antonius despre care ştim că a fost soţul inimitabilei Cleopatra.
Tiberius rămâne unul dintre cei mai defăimaţi cezari. I se reproşează cruzimea, ipocrizia şi depravarea. Suetonius întocmeşte un adevărat catalog al destrăbălărilor pe care se presupune că le admira, obligând tinerii şi tinerele, deghizaţi în silvani şi nimfe, să adopte anumite poziţii după imagini pornografice sau impunându-le unor copii abia înţărcaţi, vestiţii “peştişori”, figuri obscene. Atunci, adăuga Tacit, au fost inventaţi termenii, necunoscuţi până atunci de, “sellarii” şi “spintriae”.
“Aceşti doi termeni, explică Regis Martin, sunt greu de tradus. Sellarii ar însemna, în traducere libera, “sală cu bănci” (insinuându-se acuplarile colective); spintriae, traducându-se în general prin “mic”, conţine în mod vizibil o conotaţie anală. Eu nu cred în acest fabulaţii, e clar că unele dintre ele se bazează pe pură rea-voinţă”.
Dar cea mai seducătoare teză, în acest domeniu, rămâne aceea a lui E. Koremann, care cunoştea memoriile Agrippinei, evident ostile principelui, pe care le-a corelat, fără îndoială, cu realatările istoricilor care erau şi ele tot atât de ostile. Scuza era deci de domeniul pamfletului.
Împăratul Tiberius era un om impresionabil şi vulnerabil şi un bătrân cu gura impudică şi, care, păros ca un ţap bătrân, puţea în mod insuportabil”.
În jurul lui Tiberius rulează două istorisiri. Prima datează dinainte de a domni. Augustus îl forţează pe Tiberius să-şi repudieze prima soţie, Vipsania, pe care o iubea şi de la care aştepta un al doilea fiu. Câteva luni mai târziu a întâlnit-o întâmplător pe stradă şi a urmărit-o cu o privire neruşinată şi umedă fără să îndrăznească să o abordeze. După această întâmplare s-au luat toate măsurile ca să nu se mai întâlnească. Altă istorisire se referă la timpul în care a stat la Rhodos, prima retragere a sa care a urmat după încurcătura pe care o avusese cu Julia. Într-o zi, ca să se faca simpatic, Tiberius şi-a manifestat dorinţa de a vedea bolnavi ca să le adreseze o vorbă de mângâiere şi încurajare. Cum era un personaj important,asistenţii lui îi interpretează dorinţa ca pe un ordin şi-i aduc toţi bolnavii de pe insulă. Îngrozit, Tiberius, timp de mai multe ore, merge din om în om, ca să se scuze că i-a deranjat doar ca să le spună o vorbă bună şi să le ofere un mic obol.
“Acest personaj care era, în mod voit, cinic cu medicii şi care refuză până la moarte să apeleze la ştiinţa lor, veghea personal ca soldaţii lui bolnavi să beneficieze de îngrijirea celor mai buni dintre ei. Inteligent, citit, era atât om de acţiune, cât şi un general remarcabil”.
Vitellius avea în urma lui o carieră administrativă, un cursus honorum strălucit. El a avansat rapid, fiind aproape întotdeauna prea tânăr pentru funcţia pe care o deţinea. Dar iată că devine împărat şi totul se răstoarnă. A fost depozit de evenimente, lăcomia sa legendară traduce o anxietate patologică. În ceea ce-l priveşte, istoricii se contrazic între ei, şi de aceea, nu există încă o biografie a acestui împărat.
Acelaşi fenomen se observă şi la Domiţian şi totuşi acest personaj, ultimul descendent din familia flaviană, a domnit doisprezece ani, de trei ori mai mult decât Caligula, înainte de a sucomba, victimă a unei conjuraţii de palat: “Era Tiberius un desfrânat sau un îndrăgostit cuprins de panică? În afarî de Caligula, despre niciun împărat nu se poate spune că a suferit cu adevărat de “cezarită”, în sensul de “nebunie” pe care i-l conferă profesorul Lacassagne. În schimb se poate afirma fără teama de a greşi, conchide Regis Martin, că aceşti conducători au fost cu toţii nevrozaţi. Cum s-ar fi putut comporta oare normal un om care avea un statut conform căruia trebuia să trăiască în afara normelor curente şi poseda o putere absolută şi mondială? Puterea cu care fuseseră investiţi, brusc, unii dintre ei, a făcut să apară unele trăsături de caracter care într-o viaţă de simplu particular, nu ar fi ieşit în evidenţă”.
Cu toate încercările făcute, acest mit al cezarilor va mai dăinui deoarece se referă la comportări de excepţie care alimentează imaginaţia, atât în ceea ce priveşte sublimul cât şi abjecţia, având trimiteri, în cele din urmă, la noi înşine, la natura umană.
