Informatii utile! Curiozitati si stiri din intreaga lume.

Citeste cu atentie române. De ce românii ca entitate colectivă nici nu se revoltă prea tare dar nici nu se supun total?

in Diverse/Educational

DE CE ROMÂNII CA ENTITATE COLECTIVĂ NICI NU SE REVOLTĂ PREA TARE DAR NICI NU SE SUPUN TOTAL SPRE DEOSEBIRE DE POPOARELE NOMADE ȘI MAI RECENTE? Și de ce Poporul Român este neîncetat atacat mai abitir decât celelate popoare, dar supraviețuiește relativ intact? Răspunsul este binecunoscut de mult timp și dacă școala și mass media refuză să îl ofere românilor, de fapt îl ascund, noi trebuie ca pe alte căi să îl aducem la cunoștința românilor.

Pe scurt, firea românului bazată pe ortodoxie și armonie organică, firească, este să caute armonia chiar in condiții ostile, să se sustragă provocărilor dar să rezolve conflictele meticulos, sistematic, fără distrugere, cu dragoste și chiar cu sacrificii personale.

Iată ce se gaseste scris de peste 75 de ani în cartea lui Ovidiu Papadima “O viziune românească a lumii” publicata la Bucureşti în 1941, republicată.

Satul, cu sociologia lui folclorica, e o imensa familie. Orasul, cu sociologia lui pozitivista, e un infern de dusmanii si ignorari reciproce. In sat, cu economia lui patriarhala, nimeni nu moare de foame pentru ca nu-l lasa solidaritatea organica a satului. In orasul modern, cu economia lui savanta, exemplare umane dintre cele mai alese pier ratacind pe strazi fara sa le arunce nimeni o privire de mila, fara sa caute nimeni de ce sufera, ca atatia poeti blestemati ce sfarsesc uitati prin spitale.

(…)

Cel dintai (omul satului) e integrat prin folclor in armonia firii; celalalt (omul orasului) e izolat, instrainat de ea prin stiinta moderna, care a creat un univers mecanic, unde omul se simte ingrozitor de singur. Intaiul traieste, viu inca, toata poezia cosmosului; celalalt traieste drama atroce a conditiei umane de azi. Celui dintai – care vietuieste inca, mai mult sau mai putin latent, in sufletul mai tuturor carturarilor nostri – ii datoram poezia romana, atat de frageda si de frumoasa. Celui de-al doilea – care de-abia incepe sa existe pe la noi – ii datoram, nu adancile spaime si nelinisti moderne, pe care inca nu le simtim, ci iritatiile, nevrozele, dezechilibrele sufletesti, care s-au aratat demult in gazetaria noastra, ca apoi sa irumpa si in epica noastra culta.”

(Ovidiu Papadima, O viziune romaneasca a lumii. Studiu de folclor, Ed. Saeculum, p. 11)

„(…) Prin folclor, omul satului ajunge deopotriva un adanc simtitor al transcendentului, un credincios si un desavarsit cunoscator al lumii sale reale. Prin stiinta moderna, oraseanul ajunge un ateu in nelinistile sale intelectuale, un chinuit in singuratatile sale sufletesti si un incapabil in raporturile sale cu natura si viata. E o situatie de un tragic evident. Stiinta moderna i-a distrus omului linistea sufleteasca, faramitandu-i credinta, cu scopul de a-i oferi adevarul integral al vietii. pp.10-11
(…)
Noi credem ca avem azi cu totul alta structura spirituala decat cea din care s-au nascut atat folclorul comparat, cat si literatura comparata. Ambele sunt discipline specifice pozitivismului secolului al XIX-lea, in care stiintele naturale si-au impus principiile lor mecanice intregii noastre lumi de gandire. Potrivit lor, se urmareau pretutindeni, chiar si in viata spirituala, relatii mecanice de la cauza la efect – influentele – si raporturi mecanice de simetrii intre faramele de materiale – consecintele. Accentul era pus pe uniform, pe inert. (…)

Ne intereseaza, in folclor, ceea ce se individualizeaza in trasaturi tipice, iar nu ceea ce se aseamana prin coincidente de materiale. Pe noi nu ne mai pot deruta aceste coincidente, deoarece cautam sa privim orice trasatura ca facand parte dintr-un tot organic. Organicism insa inseamna nu numai viata, ci si armonie a intregului. Nu mai putem fi deci robii amanuntelor, cautandu-le asemanari mecanice peste mari si tari. Ci cautam sa fim infatisatorii intelegatori ai intregului.

Viziunea folclorica a lumii pe romaneste … e o ordine etica in adancul ei si estetica in expresiile sale. Nu e numai o ordine etnica de viata, ci si o ordine crestina, adica puternic orientata spre transcendent. Dar crestinismul sau e ortodoxie, si ortodoxia sa e romaneasca. In consecinta, nu va incerca deloc sa-l desparta pe om de trupul lui, de pamant, de viata. Perspectivele sale vor fi totdeauna cosmice si totusi necontenit umane. Omul va considera deopotriva drept al lui Dumnezeu si lumea pamantului, ca si cea cereasca. De aceea, nu le va vedea luptandu-se, ci armonizandu-se intr-o adanca intrepatrundere. Viata de dupa moarte va fi in chip firesc o prelungire a celei de pe pamant, dupa cum cea de aici e o pregaire a celei de apoi. cosmosul va fi o prelungire a sufletului sau, dupa cum el, omul, nu-i decat o veriga din lantul de armonii materiale ale cosmosului. p. 9

… de aici rezulta nu numai o fuziune de nedespartit a perspectivelor umane cu cele cosmice, dar si ale spiritului cu pamantescul. In folclor, astfel adevarurile transcendente sunt in acelasi timp si adevaruri de viata pamanteasca – tot asa cum legile vietii satului sunt recunoscute valabile in lumea cereasca. Bunaoara, omul respecta sfintii ca pe niste imagini ideale, a carora perfectiune el tinde sa o ajunga, dar totodata ii inchipuie arand, cosind, muncind, la fel cu el aici pe pamant. El muta, astfel sociologia in cer si teologia pe pamant, impacandu-le pe amandoua in aceeasi unitate de viata.

Folclorul e in acelasi timp o unitate organica, surprinzator de bogata, de cugetare si de viata. El e totodata teologie si sociologie, astronomie si medicina, filozofie si botanica, poezie si zoologie, mitologie si cosmografie, psihologie si meteorologie. Si din toate aceste cunostinte, niciuna care sa contrazica adanca lui logica interioara.
… in el, adevarurile etice traiesc tot atat de plastic ca si cele botanice, iar acestea sunt tot asa de spiritualizate ca si cele etice.” (Ovidiu Papadima, O viziune romaneasca a lumii. Studiu de folclor, Ed. Saeculum, pp. 8-11)

„Rânduiala (spre deosebire de rânduirea care se aplică în viaţa socială, fiind mai mult impusă decât existentă, mai mult forţată şi artificială decât obişnuită şi naturală, temută şi urâtă mai ales sub rândăşie străină), cuprinde întregul univers, uscatul, apele şi văzduhul, cerul şi pământul. Rânduiala nu este ordinea „aşezată şi păzită de oameni”. Ea este o lege a firii şi are înţeles cosmic. Omul nici n-o creează, nici n-o păzeşte, ci, în măsura în care o cunoaşte, se străduieşte să o respecte, pretutindeni şi oricând. Intervenţia omului strică rânduiala, chiar dacă, în aparenţă, o face în favoarea lui. Aşa se explică tradiţionalismul accentuat al ţăranului român, care s-a tot ferit de noutăţile civilizaţiei, reuşind să-şi păstreze obiceiurile şi mai ales vorbirea până spre zilele noastre.

Comuniştii au fost primii care au stricat rânduiala. Au distrus viaţa satelor: economico-materială şi tradiţional-spirituală. Ordinea comunistă şi apoi noua ordine mondială sunt rânduiri fără rânduială.

(…)

Poate că fiecare popor ar trebui să aibă câte un cuvânt propriu pentru rânduială, care să fie diferit de acela pentru ordine, căci ordinea se schimbă mereu, pe când rânduiala există sau nu mai există. Şi dacă „rânduiala lumii izvorăşte din înţelepciunea lui Dumnezeu”, cum zice Ovidiu Papadima, ea este bună, căci aşa a făcut Dumnezeu lumea, şi a văzut că este bună. Ce facem noi cu această rânduială bună a lumii, asta ne priveşte! (…)

Caracteristice rânduielii, considera Papadima, sunt ierarhia, munca şi echilibrul.

(…)

Legătura ţăranului român tradiţional cu mediul înconjurător se făcea prin respectarea rânduielii potrivite cu firea ţăranului. Nerespectarea rânduielii, care nu era intenţionată, ci datorată adesea ignoranţei, putea să conducă la evenimente nefaste, relatate în tot felul de povestiri. De regulă, însă, ţăranul nostru, din exemplele folclorice ale lui Ovidiu Papadima, culese din viaţa satelor dinainte de al doilea război mondial, dovedesc „imensul respect pe care-l arată faţă de celelalte fiinţe şi chiar faţă de lucruri”.
(…)
Respectul şi dragostea pentru vitele sale ţineau de rânduiala obişnuită a oricărui gospodar. Înjuratul animalelor, bătaia sau chinuirea lor erau date ca exemple pentru oamenii marginalizaţi ai satelor. Dar şi plantele se bucurau de tot respectul, iar în povestiri se spunea că porumbul şi grâul se plângeau lui Dumnezeu de chinurile la care le supun oamenii până ajung să le devină hrană. Lucru pentru care erau închinate înainte de a fi măcinate sau pisate, iar deasupra pâinii şi a mămăligii, înainte de a fi tăiate, se făcea semnul crucii.

„Să nu te joci cu focul” a rămas o zicală, dar ea avea la bază o credinţă veche, legată de respectul pentru puterea focului. Nu se puneau spini în foc, ca să nu-1 înţepe, iar seara era învelit în vatră, ca să doarmă liniştit. Focul, apa şi vântul (personificate) pot produce mari cataclisme, iar dacă de regulă se poartă blând sau potrivit cu anotimpul, această rânduială se datorează intervenţiei permanente a lui Dumnezeu, care nu le permite să se dezlănţuie fără măsură decât pentru pedepsirea necredinţei. „Este interesantă aici, zicea Ovidiu Papadima, imaginea de forţă elementară, aproape oarbă a naturii, şi frâna de fiecare clipă pe care i-o pune Divinitatea. Subliniind aceasta, intrăm în concepţia românească a rânduielii, care se arată astfel cu înţelesuri eterne şi totuşi nespus de dinamice”.

Cum se explică atunci furia devastatoare cu care s-au repezit urmaşii acelor ţărani tradiţionalişti români pentru a distruge mediul natural în care au trăit de milenii, pentru a chinui şi a ucide animalele, pentru a se ucide între ei, a se jefui şi umili, a se alunga unii pe alţii, din ţară? A fost stricată rânduiala! S-a dovedit, câteva decenii la rând, că acest lucru este posibil şi s-a tot spus că este bine, şi chiar a fost bine pentru cei care au stricat rânduiala. De ce să nu profităm şi noi?, s-a spus şi se mai spune. S-a realizat şi la noi, putem zice, previziunea lui Ovidiu Papadima, „omul modern umileşte şi mai ales pustieşte pământul”, atunci când sufletul lui este pustiu. Şi nu poate fi altfel, căci el sau semenii lui au stricat rânduiala, legătura bună dintre el şi lume, dintre el şi ceilalţi.

(…)
Există, totuşi, un tărâm al nostru, plin de comori nebănuite, ascunse acolo de toate răutăţile lumii – tezaurul limbii române, în care nu poţi pătrunde fără să-i cunoşti rânduiala. Şi vei regăsi acolo nu numai trecutul încremenit, ci apa vie a vorbirii, care se tot primeneşte şi, rostindu-se pe sine, ne poate călăuzi pe drumul anevoios a ceea ce trebuie să fim. Ridicată la rangul cel mai înalt, de dincolo de spaţiu şi de timp, vorbirea se preface în rostire filosofică. Rostirea filosofică românească, la a cărei elucidare au purces marii noştri cărturari, este adevărata păstrătoare a rânduielii noastre şi, cunoscută la timp, ar putea să devină cartea noastră de învăţătură în momentele acestea în care soarta noastră şade, cum zicea Constantin Noica, în „cumpătul vremii”. (Acad. Alexandru Surdu, recenzie la cartea lui Ovidiu Papadima, O viziune românească a lumii, Bucureşti, 1941).

Surse: irinamonica.wordpress.comirinamonica.wordpress.comAdrian Grigoriu / Facebook

Loading...

Privacy Policy Settings

LIKE-ul tau CONTEAZA!Ti-a placut articolul? Inchide aici ↗↗↗
Mergi la SUS