“Am ajuns la Gara de Nord si pe trepte in fata statea un om care plangea. Nu era beat, nu era murdar, nu era drogat, si chiar daca ar fi fost, tot era un om care plangea.
L-am intrebat ce vrea si a spus ca vrea doar un bilet ca sa ajunga acasa, sa ia pensia si apoi sa se intoarca iar la Bucuresti pentru ca nepotelul lui e internat la spitalul Grigore Alexandrescu si doamna doctor a cerut 4 milioane pentru operatie si nu are de unde ii da.
Nici nu se mai putea tine pe picioare. I-am luat bilet si o sticla cu apa si l-a busit plansul si mai tare, ca nu-i venea sa creada. Mi-a aratat actele de la spital ale copilului si mi-a spus ca a dormit o saptamana pe langa scarile de la spital, afara, ca nu l-au primit. Nu putea manca, de oboseala si de emotie.
Toata pensia lui e 4 milioane. L-am ajutat cum si cat am putut. Mi s-au taiat genunchii si m-am asezat jos undeva si eu, asteptand un tren si plangand, dar ce voiam sa va spun:
Doamna doctor, oricine ati fi, daca asa e intr-adevar si ati cerut 4 milioane pentru operatie sa va fie rusinea rusinii pamantului, atat de tare, de sa nu mai puteti calca pe el;
Cainilor, ati umilit atat de tare tara asta si ati calcat atat de tare in picioare orice urma de demnitate si de minima conditie umana, incat voi chiar meritati toata lupta asta pana la sange din care sa nu mai ramana nici urma de voi. Nici cea mai fina urma. Si o sa o ducem. Eu, una, o sa o duc.
Atat pot spune acum. Ne mai auzim.”
Ramona Strugariu
