Informatii utile! Curiozitati si stiri din intreaga lume.

Oameni si civilizatii disparute. Mistere neelucidate in cer si pe pamant

in Stiinta de

Cunoastem foarte prost trecutul planetei noastre si cercetarile paleontologilor si ale arheologilor sunt departe de a fi lamurit toate misterele ridicate de om. O vulgarizare simplificata excesiv a creat in public o serie de imagini gresite: trecerea de la un “om-maimuta” bestial la omul civilizat, preistoria subimpartita in epoca pietrei cioplite, apoi slefuite, apoi epoca metalelor etc. sunt exemple frapante in acest sens. De fapt, tabloul de ansamblu al evolutiei omenirii s-a dovedit mult mai complex. Pe de o parte, asa cum mai multe generatii coexista, in loc sa se succceada pe scena abrupt ca niste figuranti care intra si ies pe rand, diversele stadii ale devenirii tehnice si sociale a omenirii se intalnesc simultan pe planeta, uneori intr-un mod stupefiant. In timp ce oraseanul modern dispune de televiziune, de masini, de aviatie etc., triburile de aborigeni australieni sau din Noua Guinee traiesc inca intr-un stadiu foarte primitiv, al silexului cioplit grosolan.

Pe de alta parte, splendidele descoperiri arheologice au aratat ca existenta acestor fiinte bestiale si lamentabile descrise cu ceva timp in urma ca ducand o viata precara in cavernele lor intunecoase sa fie impinsa cu mult, foarte mult in trecut. In rezervele Muzeului Omului de la Paris exista, printre alte frumoase documente semnificative, o gravura descoperita pe o lespede de la Lussa-les-Chateaux, in care apare o femeie ingrijit coafata, hainele ei sunt rafinate si poarta chiar incaltaminte. De asemenea, se admite existenta, intr-o epoca foarte indepartata mult anterioara datei atribuite in mod obisnuit inceputurilor Antichitatii chiar, a unor civilizatii deja foarte complexe si foarte evoluante. Civilizatiile pe care le consideram pur “legendare” sau “misterioase” sa fi existat realmente? Referitor la traditiile legate de acel “legendar” continent pierdut care a fost Atlantida, un eminent savant britanic, Frederick Soddy (Premiul Nobel pentru Fizica), scria: “Nu gasim in acest fapt vreo justificare a credintei conform careia niste rase umane astazi disparute ar fi ajuns nu numai la cunostiintele noastre actuale, ci si la o putere pe care inca nu o posedam?”

Lucrarile stiintifice zise “de avangarda”, care nu ezita sa se bazeze totalmente pe o asemenea afirmatie, nu sunt de-acum din ce in ce mai numeroase si aceasta nu e harazita sa ajunga treptat stiintific recunoscuta? Da, “parastiinta” devine mai devreme sau mai tarziu stiinta pur si simplu. Diverse descoperiri arheologice, intru totul autentificate, iti dau la inceput ameteala, intr-atat de mult par sa contrazica “adevarurile” care se declarau cele mai sigure. De exemplu, o descoperire deconcentrata, desigur, cel putin pentru dogmele stiintifice despre care se credea ca sunt clar stabilite, dar care se situeaza pe o scara de timp ce ramane inca destul de modesta: in imprejurimile Bagdadului s-a gasit o cutiuta metalica, pe jumatate ruginita, veche de patru mii cinci sute de ani si care nu era altceva decat o baterie electrica.

Un alt exemplu ar fi descoperirea de catre sir Charles Brewster, intr-un zacamant calcaros format in cursul epocii cretacice si, deci, in mare, acum opt zeci de milioane de ani, a unor autentice cuie de otel. Ne-am putea intreba daca aceasta descoperire nu atesta de fapt o foarte indepartata vizita extraterestra intr-o perioada cand Pamantul cunostea conditii comparabile cu cele pe care descoperirile astronomice cele mai recente permit sa fie atribuite planetei Venus. In timp ce arheologii nu au manifestat decat dispret fata de “reveriile oculiste” despre existenta prestigioaselor asezari necunoscute si moarte de multa vreme, in regiunile desertice ale Californiei, Africii, precum si in Gobi, fotografia aeriana incepe sa le dezvaluie. Ce putea fi oare oricalcul, acel misterios metal scanteietor al atlantilor? Si nu este singurul secret de odinioara astazi pierdut. Exista in Irlanda si in Scotia resturile unor foste forturi circulare ale unor metereze de granit, denumite popular “forturi vitrificate”. Or, vitrificarea granitului nu se obtine decat printr-o caldura mai mare de 1.000 de grade Celsius.

Insa, una dintre descoperirile cele mai extraordinare s-a realizat in 1959, expeditia paleontologica sino-rusa condusa de doctoral Ciu Ming Cen care a descoperit in desertul Gobi, pe o piatra ingropata in nisip veche de milioane de ani, amprenta perfect recognoscibila a unei talpi de incaltaminte. Iar in secolul trecut, la Dorchester, in Massachusetts, s-a gasit, cu ocazia unei explozii, un recipient care avea forma unui clopot, ingropat in stanca solida, el s-a dovedit format dintr-un metal impodobit cu niste frumoase incrustatii floarale din argint si care nu semana cu nimic care sa fi fost studiat pana atunci.

Fierul a aparut in metalurgie in diverse regiuni cu mult inaintea datei admise indeobste. Faptul ca in urma sapaturilor arheologice nu s-au gasit obiecte de fier nu este deloc o dovada: oricine cunoaste modul inexorabil in care rugina roade, deintegreaza, distruge de mai mare dragul otelurile cele mai frumoase, fenomenul e si mai impresionant in cazul epavelor maritime. In cateva secole nu va mai ramane nimic din marile nave cu coca metalica de pe fundul oceanelor, in timp ce epavele anticelor corabii de lemn vor continua sa mai existe. In urma cu zece mii de ani far nicio indoiala, deci intr-o epoca ulterioara Atlantdei dezvaluite de Platon, existau navigatori care cunosteau deja contururile tuturor continentelor actuale si dispuneau de harti tot atat de precise ca si documentele noastre cele mai moderne. In 1929, savantul german Deissman descoperea intr-una din salile inchise pentru public ale palatului Topkapi din Istambul niste harti care apartinusera amiralului turc Piri Reis. Acest amiral, dupa o cariera maritime glorioasa, invinsese flota Venetiei, considerata invincibila, cunoscuse un sfarsit injositor: a fost executat ca tradator, la ordinal sultanului Soliman al II-lea, pentru a se fi lasat cumparat de spanioli in scopul de a pune capat discret asediului Gibratarului. Piri Reis era el insusi cartograf renumit, dupa cum dovedeste atlasul lui maritim datand din 1528, dar aceste harti facute de el in 1513 nu erau decat reproducerea fidela a unor documente mult mai vechi, ale caror originale nu au fost gasite pana in ziua de astazi. O viclenie clasica a multor marinari era aceea de-a incurca cu buna-stiinta coordonatele. Or, niste ingineri cartografi americani, Blanchet, Mallery si Walter, au reusit sa restabileasca toate coordonatele exacte ale misterioaselor harti pe care le utilizase Piri Reis. S-a constatat atunci nu numai ca liniile de contur ale Lumii Vechi, dar si ale Lumii Noi erau indicate cu o precizie perfecta, ci ca si lucrurile stateau la fel cu regiunile arctice si cu continental Antartica, insa total neexplorat, dupa cum se considera, pe vremea lui Piri Reis. Asa se face ca, de exemplu, hartile reproduse de amiralul turc aratau contururile exacte ale tinutului Regina Maud acoperite de 2.000 de metri de gheata si pe care exploratorii polari ai secolului XX au avut atatea dificultati sa le stabileasca.

Ultimile din

Mergi la SUS