În celebra sa carte Călătorie în centrul Pământului, Jules Verne îşi baza povestirea imaginară pe o veche tradiţie islandeză, care spune că alchimistul insular Arne Sakhnussem ar fi ajuns, în secolul al XVI-lea, în centrul Pământului şi s-ar fi întors. Teoriile ştiinţifice actuale despre compoziţia interna a Pământului aduc o dezminţire vădită acestui roman. Da, dacă luăm în considerare toate ipotezele, toate presupunerile născute odinioară în legătură cu ce ar putea exista în interiorul planetei noastre, ne-ar apuca ameţeala. Chiar şi în perioada modernă, se susţine ideea fantastică potrivit căreia Pământul ar fi în realitate o planetă scobită locuibilă, şi efectiv locuită în interior. Celebrul astronom Edmond Halley, cel care a descoperit cometa ce-i poartă numele, expunea la sfărşitul secolului al XVII-lea ideea conform căreia planeta noastră ar fi alcătuită – întrucâtva ca păpuşile ruseşti – din straturi concentrice îmbucate unul în celălalt, aceste zone concentrice erau locuibile “şi pe una, şi pe cealaltă faţă”. El dădea chiar, în 1716, o explicaţie ciudată despre aurorele boreale şi australe: ca urmare a aplatizării globului terestru la cei doi poli, scoarţa terestră este aici mult mai subţire şi ar lăsa astfel să răzbată prin transparenţa ei lumina din regiunea interioară situată dedesubtul scoarţei noastre terestre. Alte teorii se întâlnesc în povestirile contemporane de science-fiction precum Pellucidar de Edgar Rice Burroughs – considerau planeta noastră ca fiind un strat solid superficial împrejmuid o imensă cavitate circulară, în centrul căreia se mişcă un soare şi o lună interne, luminând tot spaţiul cavităţii, care e locuit. Conform unei legende mayaşe, în Yucatan ar exista un puţ foarte adânc, care asigură acest acces vertical la un alt orificiu, care se află situat chiar pe misterioasa parte internă a scoarţei terestre.
La începutul secolului al XIX-lea, savanţii din lumea întreagă si membrii Congresului american au primit, de la un căpitan în retragere, o proclamaţie ciudată: “Saint Louis, teritoriul statului Missouri, America de Nord, 10 aprilie 1818. Declar lumii întregi că Pământul este gol pe dinăuntru şi locuit în interior, că el conţine mai multe sfere concentrice, solide, plasate una în cealaltă, şi că e deschis la poli de la douăsprezece şi şaisprezece grade. Mă angajez să demonstrez realitatea a ceea ce afirm şi sunt gata să explorez interiorul Pământului, dacă lumea acceptă să mă ajute în acţiunea mea. Semnat: Jonathan Cleves Symnes, din Ohio, fost căpitan de infanterie.” Dacă savanţii nu au considerat de cuviinţă nici măcar să răspundă, s-au găsit în schimb mai mulţi parlamentari ai Statelor Unite care să ia iniţiativa de-a cere fonduri – care le-au fost evident refuzate – pentru subvenţionarea expediţiei. Aceasta idée a existenţei a două deschideri polare a fost susţinută începând din secolul al XVI-lea, dar cel care a utilizat tema în felul cel mai extraordinar a fost Edgar Poe, un contemporan de-al lui Symnes, în faimoasa povestire Manuscris găsit într-o sticlă: “Manuscrisul găsit într-o sticlă a fost publicat pentru prima dată în 1813, şi abia mulţi ani mai târziu au avut cunosştiinţă de hârtile lui Mercator, în care se vede Oceanul scurgându-se prin patru guri în groapa polară, la nord, şi disparând în măruntaiele pământului; polul însuţşi apare aici ca o stâncă neagră ridicându-se la o înălţime ameţitoare”. Căpitanul Symnes afirma existenţa a cinci sfere succesive în interiorul globului, viaţa fiind posibilă pe cele două feţe ale fiecăreia dintre ele.
În plin secol XX, un alt american, Marshall B. Gardner, susţinea că Pământul e gol pe dinăuntru, că imensa cavitate interioară e luminata de un soare în miniatură de nouă sute de kilometri diametru; aurorele boreale sau australe nu sunt altceva decât lumina sa care răzbate printr-una sau alta din deschiderile polare. Gardner susţinea chiar că eschimoşii veniseră odinioara din interiorul globului nostru. Au existat exploratori care au continuat să pornească în căutarea celor două cavităţi polare faimoase. În 1869, un videcător, Cyrus Reed Teed, stabilit la Utica, New York, publica primul volum Iluminarea lui Koresh, în care povestea extraordinara dezvăluire pe care i-o făcuse o tânără femeie frumoasă apăruta brusc într-o noapte la capătâiul său. În realitate, susţinea Teed, nu ne aflăm nici pe departe deasupra suprafeţei terestre, ci trăim de fapt pe peretele interior concav al unei sfere în exteriorul căreia se întinde neantul absolut. În centrul cavităţii se află Soarele nostru, care este deci situat în centrul lumii, şi planetele; el e mult mai mic în realitate decât afirma astronomii, la fel ca planetele sistemului solar; cât despre celelalte corpuri cereşti, acestea nu sunt decât fenomene optice, simple iluzii.
În timpul primului război mondial, un aviator german căzut prizonier în Franţa, Peter Bender, a descoperit exemplare din revista The flaming sword (Spada inflacarata), organ al noii biserici înfiinţate de Teed. Entuziasmat de această descoperire, el a devenit după ce s-a întors în Germania, teoreticianul Pământului concav şi şi-a expus propriile intuiţii: sub scoarţa concavă, stânca se întinde la nesfârşit; stelele nu sunt decât niţşte boabe de lumină; razele luminoase, în universul nostru închis, se propagă urmând curbele. El creează mişcarea Hohl Welt Lehre (doctrina Pământului scobit), care va face adepţi în Germania anilor ’30, printre care se vor număra şi lideri nazişti. El cade însă în disgraţie în timpul celui de-al doilea război mondial şi moare într-un lagăr de concentrare hitlerist. În a treia parte a cărţii Dimineaţa magicienilor, de Louis Pauwels şi Jacques Bergier, se pot găsi şi alte lămuriri despre această atât de stranie doctrină a “Pământului scobit”.
